o chestie faină scrisă de Stelian Muller


A treia hârtie recuperată din coș

A treia ciorna la „Scrisoare către tata”
Ploua, din față venea o femeie adăpostită-n umbrelă ca într-un cort.
Și ploaia alerga prin oraș și eu după ea.
Ploua tare și părul ud îmi mirosea de parcă aș fi ieșit din mare.
Și s-a făcut dimineață și cerul e un glob de lumină.

Stăteam pe bancă, încordat și-ncovoiat de parcă urma să intru la interviu și a început ploaia cu picături de ceară. Ș-apoi ploaia s-a oprit dar a rămas bătaia în acoperiș.

Și am sunat-o și i-am auzit vocea înregistrată și trupul mi-a devenit greu ca plumbul.
Stăteam și a bătut cineva la ușă și n-am deschis pentru că nu știam cine e și a plecat și am tușit și s-a întors să bată din nou.

M-am gândit la Zsuzsa și apoi am încetat și gândul a rămas abandonat într-un teritoriu al nimănui.



Ridic capul, zăresc norii, par valuri pe cer.

Îmi pun telefonul în buzunarul de la haină, îi zic umbrei „Să nu-l furi”.

Și am vorbit la telefon și ți-am zis în gând că tare n-am avut curaj „Hai să ne plimbăm sub cerul ca cerneala”.
La dreapta se făcea un gang și l-am ocolit pentru că vroiam să merg pe sub cer.

Am ieșit să duc gunoiul și soarele părea un far de locomotivă.
Și l-am luat pe șoarecele din Guineea și l-am pus în pat, pe o foaie de ziar că-mi era teamă să nu-și facă nevoile. Și el a stat ca de sticlă și apoi a venit sub mâna mea și mi-a ascultat inima.
Și mi-am amintit că am fost undeva și aerul iți rămânea pe gât ca rugina dar nu mai țin minte unde. Poate era pe trotuar înainte de furtună.

Nu mi-e bine, n-am aer și picioarele îmi fug din glezne.

Și mi-am învelit capul în pernă ca în basma și mi-am trecut mâna sub. Și geamul era deschis și am simțit pe ea răsuflarea zilei ca răsuflarea unui animal.
Și în camera era întuneric și în stradă, pe sub copaci lumina era ca zăpada.

Echipe de muncitori sparg asfaltul pe câteva străzi, probabil caută o comoară.
Ploua și am dat cu mâna să dau ploaia la o parte ca pe o perdea.
Și venea prietena mea și i-am zis „Fața ta are culoarea furtunii din munți” și ea m-a sărutat.

„Cum cotrobăie trenul prin pântecul nopții” zici că-l auzeam în depărtare dar nu știu cum.
Și m-am uitat la o poză de-a mea și părul îmi stătea pe cap ca valul pe ocean.

Și i-am scris s-o întreb dacă a ajuns cu bine și să-mi răspundă în gând.
Și am dat cu papucul într-un păianjen că l-am confundat cu un țânțar.

Și mi-am întrebat capul „How God looks like?” și el a zis „God is like a child”.

Unde ești...? 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec