miercuri, 27 februarie 2013

un poem de Elena Silvana Potocean

sunt nebun. deci exist

începe cu un cuvânt și
se sfârșește în beznă.


la mijloc
un mănunchi de alternative anticipații
prefer rupturi elementare în textura timpului
în locul acestui parc de somnambuli pe care
unii-l confundă cu drumul spre rai


dintre somnul ucis de feline și gustul de rece pe limbă
obsesiile subcutanate împăturesc materialul spațiu-timp.
o cioară sfârtecând vălul nopții
-avertismentul
că purtăm în noi un castron gol
-invitații la dezastru.
automutilarea poate fi la fel de utilă ca
un pumn cu care bați la ușa pericardului
până ce sufletul îți deschide. poftește.


ai grijă cum îți cheltuiești suferința.

cui dăruiești perlele ei și ceaiul din ochi
bărbatul, berea neagră și fumul mai pot
să te-nnece sau să dezlege indiferența
celui care mort trebuie să încalece iar.


ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. deci exist.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu