sâmbătă, 9 martie 2013

Cronică de cenaclu (2)

Cronică de cenaclu (2)
Ucenicul vrăjitor



A doua întâlnire a cenaclului ADN literar s-a întâmplat ieri, 8 martie, la Clubul Grand Bulevard. Gheorghe Schwartz a citit povestirea “Tabloul de absolvire” (textul poate fi citit aici http://cenacluladnliterar.blogspot.ro/), iar în partea a doua s-a discutat pe tema “Cât de provinciali sunt scriitorii arădeni?”.
“Tabloul de absolvire” este un text “pour les connaisseurs”, inteligent scris, care valorifică tehnici rafinate ale narației și anti-narației moderne. Dispus pe patru straturi narative: al celor trei generații/ al celui care supraviețuiește douăzeci de ani într-un pod prin “știința viitorului care este în noi”, altfel spus prin “algoritmul fiziognomic”/ al istoriei Imperiului și al comunismului/ al naratorului cercetător. Un text care probează meseria de psiholog a autorului. Nu în cele din urmă, un text incitant. Este podul viața noastră? Cine ne joacă feste, memoria, subconștientul sau ambele? Suntem ceea ce suntem sau ceea ce cred alții despre noi că suntem?
Gheorghe Mocuța a relevat faptul că prozatorul este doar aparent livresc, în realitate destinele prezentate sunt ficțiuni. Autorul e ucenicul vrăjitor care încearcă să ne deruteze, fiind un maestru al ambiguității. Insinuează una și spune alta. De fapt, nu-și ascunde biografia. (Aici, autorul a intervenit, mărturisind că nu-și scrie autobiografia, aceasta a scris-o Dumnezeu, el doar inventează). Trăiește într-o limbă, dar își caută istoria proprie și istoria lumii, e un jucător, “coțcarul” care ne “ciupește” ca să citim mai departe.
Vasile Sărăndan a apreciat textul pornind de la premisa că fiecare trăim într-un “pod” unde încercăm să supraviețuim. L-a amintit pe Jung care a încercat să-și salveze eu-l proiectând fantasme sub forma unor personaje/destine, pe Edmond Dantes, apoi a evocat o întâmplare din cel de-al doilea război mondial (în baraca unui lagăr nazist au fost descoperiți mai mulți supraviețuitori decât în celelalte barăci, pentru că acolo o femeie bătrână spunea povești).
Lui Lucian Mocuța i s-a părut textul prea dens, iar destinele prezentate, care au aceleași nume, i-au amintit de construcția labirintică a lui Marquez (vezi clanul Buendia din romanul “Cien ańos de soledad”). Constantin Butunoi a caracterizat textul ca fiind o ficțiune familiară pe care a urmărit-o cu plăcere de cititor ingenuu. Ioan Dehelean a subliniat faptul că autorul folosește tehnici moderne de seducție cu mare dexteritate, și că îl citește pe Gheorghe Schwartz cu mult interes încă din anii ’70.
Discuția s-a animat în partea a doua, la tema “Cât de provinciali sunt scriitorii arădeni?”. Din start, această întrebare poate stârni ironii, cum de fapt s-a și întâmplat în culise, dovedindu-se că întrebarea este îndreptățită. Prin provincialism se pot înțelege mai multe lucruri: pe de o parte ar putea trece drept veleitarism, mediocritate, subliteratură; pe de altă parte, ar putea fi un cadru original plin de structuri universale, valabile, pline de adevăr. Când am ales această temă m-am gândit la ambele aspecte, dar și la altele complementare, cum ar fi mediul academic autohton, firav, aproape inexistent în viața literară, exceptând două-trei nume, care, oricum, nu sunt produsul universităților arădene. De asemenea am luat în considerare și manifestările destul de frecvente în ultima perioadă, de la lansări de carte, apariții mai mult sau mai puțin fericite la televiziunile locale, sau recitalurile produse prin cafenele. Atitudinea critică este nulă, toată lumea laudă pe toată lumea. Criteriile estetice sunt uitate în mare parte, totul se rezumă la a spune “îmi place”, fără a se studia valoric produsele prezentate. Se înghite orice, fără discernământ, sau din dorința de a nu supăra pe cutare sau cutare. Grupurile de scriitori arădeni (puține la număr) tind să devină interesate, gregare, închise, plafonate. Apetența pentru lectură a scăzut îngrozitor, în același ritm în care a crescut numărul veleitarilor și banalilor. Ca să citez pe cineva, scrisul înseamnă mai întâi lectură. Puținii scriitori adevărați din Arad s-au izolat, scriu bine, sunt publicați des în reviste de literatură serioase, au critici și întâmpinări remarcabile de la criticii literari de notorietate. Câți dintre ceilalți se pot lăuda cu asta?
Provocările au fost adresate sub forma unor întrebări:
1.    Cum putem deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă, între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi, dintotdeauna?
2.    Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia?
3.    Cât de deschise sunt revistele literare autorului arădean?
4.    Pe ce să mizeze scriitorul arădean? Pe îndrăzneală, pe gest singular sau pe altruismul breslei?
5.    Credeți că ar fi nimerit să organizăm câteva prelegeri despre scrierea creativă?
Aceste întrebări, la rândul lor, au generat alte serii de întrebări, dar și reacții.
Se mai poate pune problema provincialismului acum, în perioada globalizării (Gheorghe Mocuța)? Un scriitor e un scriitor, de ce ar fi provincial (Domnica Pop)? Oare nu literatura română, în întregul ei, este provincială? Ne lipsește un lobby serios, o forță care să coaguleze energiile culturale și să realizeze acea putere culturală care ar putea conta în peisajul literar românesc (Vasile Sărăndan)? Contează calitatea operei. Nu există un caz de mare valoare care să nu fie publicat de o editură de prestigiu. Ca să aibă succes, un autor trebuie să fie insistent și să se comporte frumos. Dacă nu, mai are o soluție: să se izoleze, să scrie și să creadă că cititorii interesați îi vor căuta cărțile. Literaturii noastre îi lipsește o carte care să pară o traducere (Vasile Leac). Ar trebui să se instituie un cod care să aibă în vedere textul, nu autorul. Pentru a se remarca, e necesar ca un scriitor să fie manager bun al propriei creații (Gheorghe Schwartz).
Următoarea întâlnire va avea loc în 22 martie 2013 când va debuta în cenaclu Adriana Agrijan, care va citi poezie.

Lucia Cuciureanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu