poezii de Ioana Diaconescu
Cu colții ei albi pe care fulgerele se sparg
Pe această
cale în lumina fulgerelor
Totul devine
strălucitor
În brațele păroase
mă strînge cu cîtă grație poate
Miazănoaptea
cu colți albi
Pe care
fulgerele se sparg
Lacrimile ei
de catran îmi cad pe obraji
Pe ochii
larg deschiși în
Întunericul
săgetat de furtună
Pe pieptul
descoperit
Și mă
cuprinde pînă cînd
Îmi pierd
cunoștința
Abia atunci
rînjetul piere
Conturul ei
dispare treptat
Într-o înlănțuire
de aripi transparente
Și mă aud
murmurînd
Nu pieri
îngerul meu
Nu te stinge
Giocoso ma non troppo
În aerul pe
care coboară voalul negru orizontal
Cu margini
zdrențuite în dantele de Valencia
Șerpuiește
cadrul miraculos
Brațele
strîng șuvoiul de raze
Atras de
nebunia mea
Văd de
departe pulverizatorul de parfum al lui
tante Viola
– un cobalt aurit –
Și pălăria
florentină ce și-o lega cu panglici sub
bărbie
(“Cum o să mă
mărit cu un mitocan
Eu care am
sînge albastru?”)
În cuier
umbrela de mătase cu fir de aur a
străbunicii
În cufăr
corsetul ei de culoarea pielii
Și acolo șarpele
cu pielea lepădată
Eu
Euforică
E sigur
Că nu mă vor
găsi
Crimă proiectată pe fum
Pe fața
norilor aprins
Negrul
trandafiriu
Explodînd
Peste alte
explozii
În marginea
nopții
Leopardul
încordat
Mă îmblînzește
Adun coșul
cu iarbă
(Sub iarbă
capul monstrului)
Jur că pot
vedea întunericul total
Iarba o găsesc
Ruginită -
buze de cenușă
După culoare
Pot s-o aflu
Ca sîngele
Fără culori
Desena cu
degetul nevăzut pe cer
Un traseu
purificat de toate semnele vieții
Încremenirea
făpturilor lui Dumnezeu
Era cu
siguranță un adevărat dezastru
Urechile nu
mai auzeau
Ochii nu mai
vedeau
Picioarele
nu mai pășeau
Brațele nu
se mai ridicau
Iarba scîncea
ca un pui de leopard
și cel
fricos putea muri de spaimă
Unde vă duceți
alunecînd pe sănii nevăzute
Unde vă
ascundeți și lăsați lumea albă
Cu ceață
Pe deasupra
cerului
Fără
albastru
Fără sînge
Capete clătinate
În deriva Pămîntului
Fără culori?
Seducție
Sărutînd
ascunzișurile misterioase ale trupului său
Adumbrit de
cealaltă parte a Lunii
Cu gura mea
roșie - un mac în extaz
L-am aflat
odată cu
Pierderea răpitoare
a cunoștinței
Chiar lîngă
mine
În clipele
Morții
clinice
În starea
sublimă aurorală
Sub apăsarea
stelară foarte aproape de astrul
nopții
El rămăsese
acolo
Trupul lui
gol
Mă acoperea
Respirația
lui parfumată mă pătrundea
Îmi
deschidea cușca pieptului
Ce-mi
devenise strîmtă
Incandescentă
Apprenderel’amore
Pe un perete
boreal
Cu brațe
legate la spate
Pe pragul
seducției
Respir enorm
Febra
Lipită de
peretele boreal
Atins de
pielea mea cu răni în floare
Ochii
Pleoape arse
după
Săruturi
febrile
Orbitele ți
se topesc
Pe pieptul
meu
Îmi lași
Stalactită
de aur
Pe coapsă
Volta – o apoteoză
Zilele
dincolo de clarul lor
Dimineți
lîngă biblioteca pe roți
Penumbre născînd
răvășitor fața ta
Eu
Descoperind
Mîna mea
strecurîndu-se ca un hoț
Doar bănuind
Apoteoza
Peste fapte
incomparabile și răscolitoare
Ce nu le-ai
mai trăit decît
Legate de
aerul pur
Roz violaceu
ca și cerul gurii tale
Volta – o
apoteoză
Nu mai
contează dacă plec
Armele casei
Un abur nesățios
Scapă din
gura mea
Se imprimă
pe zidul morții
Al
timpurilor noastre decadente
Statui lichide
șerpuiesc în Grădina Efemeridelor
Și Timpul
nu-i decît o chestiune de alegere
Nu te mai poți
situa precis
Blînd și
fioros sub pielea
Amurgului
Izbucnit în
jerbă
Ca un trofeu
Pe cleștarul
pielii tale
Acoperit cu
o hartă a cicatricilor
Armele Casei
Isolda
Acoperă-mă
în noaptea insurgentă
Cu brațele
în apărarea mea
Acoperă-mi
pîntecul
Cu răsuflarea
ta care-mi aburește
Coapsele
Apără-mă
întunericului
Care vine să
mă vrăjească
În voalurile
nopții
Măcar pentru
cîteva clipe
De moarte
clinică
Eterul mă
seduce
Mă cuprinzi
ca șarpele
Să nu pot
respira
Să nu am
nevoie de aer ci de
Otrava neștiinței
Ca să învăț
Trupul tău
de care să-mi aduc aminte
În fiecare
clipă
A uitării
din TRIBUNA NR. 235 • 16-30 iunie 2012
Comentarii
Trimiteți un comentariu