luni, 11 martie 2013

prozopoeme de Ileana Urcan

Time over

I
          Soarele sângera ameţit în pâlcurile de maci, cerul se zdrenţuia în freamătul uscat al albăstrelelor, orele şi minutele lor flămânde înţepau lacome pântecul ţuguiat, după un strop de răcoare şi apă.
Aplecată de şale, mama ţinea cu o mână mănunchiul galben de spice, iar cu cealaltă, secera,
tulburând liniştea cetăţilor de furnici, prânzul frugal al păsării, visul cafeniu al iepurelui sălbatic.
Cât vedeai cu ochii, doar cerul şi marea de grâu.
*
Părul negru, lucios, e lipit de tâmple. Sufletul ei e lipit de oase. Ca vopseaua cu care sunt zugrăviţi sfinţii, pe icoana de lemn. Ar fi subţire şi mlădioasă, de n-ar fi însărcinată. Mireasa mireselor cu ochi precum mierea din vremea lui Solomon, ca Rahela peţită de Iacov, ai putea spune, dacă n-ar fi doar o femeie frumoasă şi tânără, de la ţară. Strânge din dinţi. Pleoapele se strâng de durere. Broboane mari de sudoare sărată şiroiesc de pe frunte, îi intră în gură. Sunt bune; pe unde alunecă, răcoresc, în adierea fierbinte a vântului.       
*
Apasă mai bine snopul cu genunchiul şi leagă-l cum trebuie, că nodul de iarbă e slab, la cea mai mică adiere de vânt se desface şi crucea de grâne se strică. De toate trebuie să-ţi spun, ca unui copil. Uită-te la ea cum se clatină pe picioare cu snopul de grâu, parcă e beată, spune bunica...
          Ca un fluture vântul verii tremură pe buzele mamei. Îşi şterge de sudoare fruntea, cu dosul braţului gol care iese din bluza albă cu flori. Subţioara ei miroase brusc a lapte cald şi a mătasea-porumbului.
        Sau
ca-ntr-un vers
de Saint-John Perse.

Mai lasă-mă dracului, mamă, mai lasă-mă dracului; nu vezi că soarele mi s-a tuflit în creştetul capului, ca o pălărie care nu e a mea, mă strânge în chingi şi m-apasă...
          Măruntă, slăbuţă, cât s-o ia în braţe până şi un copil, bunica pare acum atât de înaltă, că năframa ei emblematică se topeşte în soare, vocea ei taie adânc în carne, precum firul uscat de rogoz.
*
Nu le-a mai ars de ojina din ziua aceea. (Întotdeauna când se termina lucrul la câmp, oamenii mâncau şi beau din bucatele păstrate-n adins, la capătul locului, şi se odihneau puţin. Să le stea norocul. Să mulţumească duhului locului, iar el să le dea roade şi anul care venea.Din ceea ce Domnul a dat, împărţeau cu suratele lor, zburătoarele. Până iarna târziu, păsările se-n- torceau la ramurile negre ori ninse din vârful copacilor, să se înfrupte din ofrandele dulci, hrănitoare.)
          Câteva paie uscate în car. Un snop, căpătâi. Deasupra, soarele Racului aflat în exil. Spatele firav, încordat, al bunicii. Din când în când, băţul adiind spinările vitelor. Buzele ei murmurând cu încăpăţânare o rugăciune, însoţind uruitul roţilor.
Zvâcnind de durere pe paie, mama.
          Nu. Nu mai era deloc timp să mai treacă pe-acasă. Să se spele, să-şi primenească veşmintele, să ia trenul pân’la oraş, unde era spitalul. Deşi nu-i era încă sorocul, trebuia să mă nască.
          Hm, clămpăni barza, dusă pe gânduri, măsurând cu paşi rari, metafizici, miriştea orbitoare de iulie. Hm. Şi rămase acolo o vreme, uitându-se lung după car.

II
Fereastra-i deschisă. Pântecul încă necopt, dezvelit, al mamei şi pântecul Lunii. Miros de pelin, de noapte pustie, de salon de spital, de somn sau de moarte.
          Ehei, ar mai fi două luni, ehei, ar mai fi!...    
          Până când Fecioara să legene prunc, să aţâţe focul în sobă, să arunce în cratiţă bureţii galbeni aleşi şi spălaţi de cu seară, să mulgă vacile, să facă brânza, să macine grâul, să coacă pâinea;
          până când Arcturus să-şi mâne încoace lânoasele turme;
          până când să se-mplinească Echinocţiul deasupra frunzişului veşted. Fereastra-i deschisă. 
          Mi-e teamă de norul din dreptul Lunii; mă asurzesc şi mă sâcâie broboanele grele de pe pântecul mamei. Dau cu mâinile şi cu picioarele. Ţip. Nu mă aude nimeni. Mă zbat. Vreau afară. Vreau afară. Vreau afară. În pofida a tot ce au spus existenţialiştii. Vreau a-fa-ră!
          Luna mă ameninţă grijulie cu degetul:
          Trebuie să mai aştepţi până mâine. Să vină Soarele. Mâine e ziua de Sfântul Ilie. Atunci e rândul tău.   

III
(Cântecul Oii)
 
Sunt copilul favorit al naturii.
Sunt încrezătoare şi
sunt răsplătită cu încredere.
Fortuna îmi zâmbeşte şi
totul înfloreşte
sub căldura iubirii mele.
Caut frumosul în tot ce văd.
Sunt dreaptă şi plină de graţie. 
     Sunt Oaia.)
(din Horoscopul chinezesc)
*
Fâlfâie aripi; bunica s-a ascuns cuminte după trunchiul bătrân şi aşteaptă încingându-se cu o ramură verde.
          Ca o nălucă Soarta pluteşte-n galop pe licornă în lumina amiezii; vergeaua de-alun zgârie trunchiuri prin pădurea de brad şi-nsemnează în muşchiul umed Nordul, mereu Nordul (de unde învie şi coboară morţii. Nicio fereastră să nu deschizi spre Nord, niciodată); seria cardinală, Berbec, Rac, Balanţă şi Capricorn; plecăciuni lui Saturn, cel ce suferinţă şi singurătate aduce, interiorizare cât cuprinde; rupturi, obstacole de tot felul şi durere de oase;
casa naşterilor (obsedant desenată cu degetul mai întâi de copil, de fecioară, de femeie mai apoi, pe ochiul de gheaţă al ferestrelor mereu altele) lipseşte, oricât s-a străduit bunica s-o vadă;
casa banilor e toată o dărăpănătură şi
nici de prieteni nu voi sta prea bine, şi totuşi, halal să-mi fie! Duşmanii-şi vor face perpetuu foc de tabără ori stanişte, la doi paşi de casa-mi, mai sus, pe colină. O-hooo! Dacă-i iubeşti doar pe cei care te iubesc, care mai este meritul tău?!
          Cât despre carieră... Slabă nădejde, dar poate fi şi mai rău. Din tolba de aer Ursita-mi aruncă o carte din care să-i învăţ pe alţii, o alta din care să-nvăţ permanent singură, sau una în care mi-e scrisa;
          Nu ştiu care din ele, sau poate toate trei răsucite în începutul în care-mi aflu sfârşitul, după spusele lui T. S. Eliot.

IV
Dudul bătrân şi stufos. În care se caţără via, după ce-a înconjurat toată casa. (Şi eu, murdărindu-mi obrajii, rochiţa albă, cumpărată de tata, cu floricele albastre de la mustul fragilor negre.)  
          Trandafiri de rând, roz-galbeni; crini roşii; ah, da, iasomia!
Grădina de fată a mamei. (Dar nu şi a mea, aveau să-mi atragă atenţia mustrătoare urzicile.)
Primăvara, devreme,
narcisele albe şi galbene
strângând
tot praful din uliţă şi ce-a mai rămas din polenul amintirilor mamei.
          O lădiţă de lemn văruită în alb, în care-nflorea cununa lui Iisus (priveşte petale albe, stelare, cuiele răstignirii şi ciocanele, vezi? Mi le arăta mereu mama) pe târnaţul îngust, cu stâlpii subţiri.
          Sub grindă, crucea bogată de spice, mănunchiul de busuioc, ulcica numai pentru apa sfinţită; icoanele, ştergarele.
          Patul de lemn, strujacul de cânepă, umflat cu paiele mereu proaspete, cearceaful aspru cu cipcă, ţolul de lână-nvrâstată. Aici mă afundam în braţele bunicii, în vreme ce bunicul se ghemuia cu smerenie, cu braţul sub cap, cum putea, la picioarele noastre, de-a latul.
          Ferestrele mici, cu ochiuri în formă de cruce. Vara, cu lapte la prins în ulcele. Iarna, compoturi de prune.
          O dată, deasupra porumbului înalt, foşnitor, soarele. Atât de mare şi de roşu, de parcă lanul vecinilor l-ar fi găzduit acolo peste noapte.
          Lada de zestre.
          O, amintirile, împăturite cu grijă, printre hainele frumos puse la păstrare, să nu se şifoneze, să nu se deşire, precum foile-ngălbenite, mirosind a ramuri de nuc. Decoraţiile bunicului, din primul şi al doilea război. Diplome de împroprietărire cu pământ. Rochia de mireasă a mamei, rochii de fată; şosetuţe şi o hăinuţă tricotată, de prunc.
În podul casei te urcai cu scara, de pe târnaţ.
          Peste podaşul de lut, mere roşii, mere verzi, prune uscate şi pere, nuci. Lada cu grâne, lada cu banii rămaşi de la inflaţia din ’46; demontat, războiul de ţesut; tăbliţa de şcolăriţă, a mamei. Peste toate, fuiorul de aur al zilei curgând prin lucarnă.
          Grămada de lemne în curte. Cocoşul pestriţ, repezindu-se la mine, ciupindu-mă de obraz, până la sânge. (Urma o am şi acum.) Staulul oilor, strâns lipit de bucătărioara de vară. Mieii aduşi în cojoc în decembrie, dormind sub soba de tuci.
          Grajdul vitelor. Singurul din cărămidă, tencuit, văruit în albastru. Domeniul peste care stăpânea bunicul, având totul în grijă. Să adune şi să scoată balega, să aştearnă paie, să ţesele vitele, să le dea mâncare. Să le vorbească şi să le mângâie. Să le spună amarul. Vireana, Joiana mestecau fânul alene şi clătinau duioase capetele întoarse spre el.
          Podul grajdului, plin cu fân în care mă trânteam vara, după-amiaza, în vreme ce bunica dormea cât ar clipi o pasăre.
          Grădina de legume. Nucul. Prunii de pe margine.
          Cărarea ce taie tabloul în două, longitudinal, coborând zbuciumată în trepte săpate în pământul lutos.
          Ura, zmeurişul! Dar şi eclipsa despre care oamenii spun că aduce sfârşitul lumii. Fac ce înţeleg mai bine să fac: cărăbănesc cu pumnii zmeura roşie şi galbenă; măcar să mor sătulă de acest fruct parfumat.
          Pe un pinten mai sigur, plin de urzici şi podbal, cu pereţii din snopi de porumb, locul cel mai tihnit destinat contemplării. Şi aveai ce vedea: lin şi adânc, la doi paşi, râul; malurile domoale, dimpotrivă, dealurile, casele, turla bisericii din satul vecin. 
          Anotimpuri răsfrânte, duse de apă.
          Eu n-am îndrăznit niciodată să prind peşti cu furculiţa, precum altădată, mama. Nici măcar n-am văzut carele cu boi trecând peste râul îngheţat. N-am fost harnică, n-am ştiut face mâncare, n-am ştiut duce o gospodărie, n-am avut glas frumos care să strângă feciorii la poartă, n-am avut doisprezece peţitori, n-am făcut o casă, nici măcar un copil.
          Şi, ca un făcut, am doar câteva amintiri cu mama.

V
De ce nu ieşi şi tu cu fetele de vârsta ta la plimbare ori la petreceri? De ce stai numai acasă, mereu doar acasă?
          Mai lasă-le-ncolo cărţile alea, mai lasă-le. Mai pune mâna pe mătură, pe o cusătură, pe o dantelă. Te măriţi azi-mâine şi habar-n-ai de nimic. Mai ieşi şi tu la poartă, mai stai cu fetele. Cum ai să-ţi găseşti pe cineva, dacă tu stai numai în casă, cu nasul în cărţi? Auzi? La radio cântă un vals, hai să te-nvăţ să dansezi. 1, 2, 3; 1, 2, 3. Doamne, ce fat-am făcut! Se-mpiedică pe drum drept! Picioarele alea se-nmoaie ca nişte cârpe.
          Oh, când eram de vârsta ta, când eram,
de şapte ori pe zi mă-mbăiam, mă schimbam, să fiu mereu alta...  (Într-o viaţă de om, totuşi,
mama mea n-a văzut niciodată marea,
ochii ei căprui
n-au cutreierat valurile precum corăbiile, ci ea s-a dus doar până în capătul uliţei, să spele rufele-n râu.                                                              
Mama n-a văzut munţi.
          Dar pui de căprioară i-au adormit la sân, cu boturile umede, aburind sub ninsorile bluzei.)

VI
Uite,
          bulbi de crin alb, uscat, pisat şi macerat în alcool ţi-am pus, într-o sticluţă pe raft în cămară (în câteva săptămâni precum foile de zăpadă ţi se descuamează pielea de pe obraji, şi rămâne curată ca laptele),
          cu rouă de pe iarbă neatinsă de răsăritul soarelui să-i speli, şi, dacă tot mai rămân nedoriţii pistrui, vom fierbe roua de pe frunzele de pătrunjel!
          Oh, nu! Nu atinge cu degetele coaja caldă a oului proaspăt rostogolit în cuibar şi pe urmă să le duci la obraz – îţi vor ieşi pete, mici pecingini pufoase şi albe, cărora li se spune popular „curu’ găinii“; părul, să-l speli cu gălbenuş; infuzia de urzici, de muşeţel, păpădii, îl fac mătăsos, puternic şi viu. Lung de vrei să-ţi crească, dă-i tiparul sălbaticei iederi;
comprese cu petale de cicoare pune-ţi pe pleoape, cearcănele dispar cu floarea de mac,
perna s-o umpli cu flori de nu-mă-uita – şi aici ştii despre ce ar urma să spun...                 
*
          În oglindă să nu te priveşti toată ziua, pentru ca ea să nu te îndrăgească prea mult încât să-ţi fure chipul şi să ţi-l ducă din lumea aceasta, dar, mai ales, nu te oglindi la vreme de noapte, iar
          de te afli în casă şi auzi că un glas te cheamă afară, să nu care cumva să răspunzi, căci vocea aceea nu e de om.
          Să nu arunci gunoiul din casă după apusul soarelui, căci sărmană pe drumuri vei fi,
          nici cu capul descoperit să ieşi pe-afară,
          nici apă din fântână să scoţi, căci duhul te trage-n adânc, ori minţile ţi le fură.
          Poartă cusute întotdeauna în poala veşmântului câteva fire de sare să-ţi poarte noroc între oameni şi de pizma lor să te apere,
          căţelul de usturoi să nu lipsească de-acolo, pentru ochi răi, plini de invidie sau de ură, dar, mai ales,
          ochii fereşte-i de privirea celor mari, căprui, arzători şi de a celor negri. Sub niciun chip, să nu te laşi privită din spate. Îţi pot omorî duhul.
          Părul tău nu-l atingă
          decât ploaia şi vântul, soarele şi ninsoarea,
          poate omul iubit, căruia numai tu îi eşti dragă;
          numai el să-ţi calce uşoarele urme
          şi nici un străin, darmite să le adune.
          Niciodată încălţările tale
          să nu calce în apele aruncate din copaie în cale-ţi, chiar curate să fie, nicidecum în zoaie. Niciodată nu ştii ce aruncă femeia din casa ei odată cu spălăturile (boli, rele, blesteme sau moarte).
          Pe prag să nu stai. Căci vei fi vorbită de rău. Nici să nu dai nimic din casa ta peste parg, nici peste masă,
fiindcă semn e de moarte...                                                             
           – Dar un leac împotriva durerii de orice fel, a tristeţii, sau, mai pe scurt, pentru noroc, n-ai, mamă?

VII
          II talked about that
over a cup of coffee;
what a time i have been!
Nici n-am băgat de seamă
că vara s-a dus şi-i trecut de amiază;
cu bustul gol, soarele urcă încet spre colină şi-mi cântă trist la chitară un tango adagio.
Oh, rămas bun, dragostea mea, rămas bun!
Încruntaţi pentru ziua de mâine,
bărbaţii acestei naţii ară miriştea pentru noua sămânţă, revoluţionară, sămânţă visând la o nouă facebook şi, poate, la o nouă ţară.
(Anul acesta chiar şi berzele au vâslit mai devreme, fără să se mai uite-napoi.)
Până acum,
eu nu am făcut decât să aştern câteva cuvinte pe-o foaie care nici măcar nu e foaie.
Se apropie cina sau somnul. Taina. Sau întunericul. Mă doare capul, mă doare sufletul, mi se-ntunecă mintea şi-mi vine să plâng...
La ce bun?! Oricum, nu mă aude nimeni!   

(iunie-august 2010)   

din Revista Apostrof nr.2(273)/2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu