creatură, citește! - Sorin Despot

pentru că viitorul ne trage spre dînsul

mai curînd decît ne alimentează istoria

a trebuit să trec prin ceea ce altora, în jurul meu,

trebuie să le fi părut pură nebunie, pentru a putea

cunoaște senzația eliberatoare pe care, fără îndoială,

ți-o poate oferi necunoscutul. chiar și acum,

aplecat peste tastatură, neștiind întocmai ce

are să ne ofere acest următor rînd, simt că

plesnesc sub presiunea unei anume forme de

responsabilitate, cuprins fiind, totodată,

de o ușurătate aproximativ indescriptibilă.

te poți însă baza încă de pe acum pe promisiunea

că nu mă voi agăța niciodată de termeni precum

„inefabil” sau „wow”. nu te grăbi însă în a judeca

cele ce urmează să-ți fie istorisite – ceea ce

urmează să trăim, să retrăim, să interpretăm –

ca pe produse ale unei rațiuni reci, analitice,

căci creatură, în cele ce urmează să ofere istoria

nu va avea cine să te ferească de poezie. iar poezia,

ar fi bine să afli, are în comun cu viața ta, cu a mea,

numai calitatea de a-și schimba mecanismele interioare,

protocoalele inerente, de îndată ce ai senzația

că le-ai dibuit, că le stăpînești.

prinde-mă dacă poți.

teama de necunoscut. poezia,

ea precedînd viața, niciodată

pretinzînd că o poate cuprinde,

devine pretext și nu argument.

judecînd după stîngăcia, graba ori scepticismul

cu care îți apleci privirea deasupra acestor cuvinte,

pare-se că voi avea nițeluș de furcă cu tine. poți să

îți imaginezi, pentru moment, că sînt unul dintre acei

profesori nesuferiți care numai biciul mai avea

să îl pună pe tine pentru a te convinge să citești

cîteva pagini. dacă o mînă forte e singurul lucru

care te-a convins în trecut să o faci, atunci

facă-se voia!

la fel de bine, după ce vei fi abandonat textul ăsta în silă,

poate îți va încolți în minte gîndul că erai printre aceia

de care voiam să scap încă de la primul vers.

altfel, la revedere! ai lucruri mai bune de făcut.

aprinde televizorul sau, dacă la momentul în care

citești asta televiziunea a dispărut deja, loghează-te,

amice și fă supă din creierii tăi cît îți poftește

inimioara. lumea digitală are deja rezervate pentru tine

tampoane pentru fiece zvîcnire intelectuală, nenumărate

căi de a te ține preocupat, distrat, departe de toate

acelea ce te-ar putea determina, o, nu, să îți pui

întrebări. departe de tine. așa că fugi, clicăie înainte,

bucură-te de fermă, la fermă e pace și bine.

gîndește-te totuși la asta. dacă nu simți că

are vreun sens să citești vorbele mele, de ce

dracului ar fi avut pentru mine vreunul

să îmi mănînc ficații scriindu-le? gîndește-te

că sînt aici pentru tine numai în măsura în care

tu ești aici pentru mine și că aceste cuvinte

așezate cuminte în rînduri paralele au făcut

timpul și spațiul franjuri ca să ajungă în fața ta.

pornim împreună, așadar, deși nu vom da mîna vreodată.

ne vorbim, creatură, în ciuda faptului că,

cel mai probabil, nu vom respira în veci

aerul aceleiași încăperi.

într-un scenariu apocaliptic,

precum acelea răsvehiculate de hollywood,

în care ne depășesc intelectual mașinăriile create

pentru a ne servi, ultima noastră fortificație nu are cum

să fie alta decît poezia. în clipa în care va putea să vadă

dincolo de rațiuni utilitare, cel mai probabil, mașina

îi va recita umanității necrologul înduioșător,

nemaiîntîlnit de melodic, chiar înainte ca

ultimul pericard fragil să cedeze.

în semn de respect, mașina are să își ia

cîteva nanosecunde în plus pentru a scrie

„the end”

la capătul poemului închinat creatorului ei și

buze mecanice vor fi acolo să schițeze un zîmbet

care să surprindă ceremonios

ironia.