Cum se scrie în și despre singurătate - Mircea Ivănescu

Dar dacă realitatea se creează în momentul cunoaşterii, nu
s-ar putea constitui şi în clipa unei imaginări
despre ce nici nu ştim — şi despre care aşezăm doar
ce ne închipuim — (şi e asta, de asemenea, un fel de a ghici
ceea ce se petrece în marele cerc de umbră
din jurul a ce ştim şi ne închipuim noi) ?
Să luăm,
de pildă, ceea ce scrie el — acum, în această cealaltă
parte a vremurilor, care nici nu mai au
vreo legătură cu ceea ce a fost. Vorbe, semne
pe nişte hîrtii — şi el, nemişcat — şi toate, în jur,
mișcîndu-se — şi totul rotindu-se, astfel — în afară de oameni, şi locuri, şi vorbe — şi vorbe, toate, deopotrivă, rotindu-se. Şi el, dincoace aşezînd,
cuvinte, fără nici un fel de culoare, chiar dinadins,
cît mai încete — scriind —
Şi scrie aşa :
Acum, cînd din lipsa unui fel de a se aşeza
lumina, de jur împrejur („un seul être vous manque...”)
ajung atîta de jos — şi în singurătatea asta, ne-

bănuită, deşi de atîtea ori închipuită (şi mincinos ?)
(doar ca să nu uit că ea mi-a spus, şi chiar într-una
din amiezile cele mai chinuitor arzînd, şi chiar
pentru oricare din noi — că eu mă pricep, şi încă atîta de
bine,
să joc teatru —) în singurătatea asta, mereu invocată —
să o gîndesc, o clipă, afară din ceea ce e aici lumea mea —.
Un joc ca acesta a mai fost. Numai că acum nu mai e
un joc. E adevărat ce îmi închipui acuma
eu.
Faţa ei aplecîndu-se, şi trupul, trupul deodată real
şi jupuindu-mi rău ochii — lăsîndu-mi-i să  alunece,  şi
vîscos,
pe obraji — acuma îndepărtîndu-se — ea, deodată
foarte departe, după o vreme nemaifiind —
şi mîinile mele, aici, dincoace, pe o masă, pe o sticlă —
oarbe şi sparte —. (Eu, urmărind-o, precum un şoarece,
prin unghere, cu ochii roşiatici, fixînd-o, şi suferinţa
— de nesuportat — nu ? — pe trupul totdeauna negat al
acestei fiinţe
şi fiinţă, aici, ce înseamnă ? — acum lunecînd
şi ochii mei jupuiţi — pînă-mi vine să strig
ceea ce de obicei se mai strigă — „oştiri
cereşti” — şi tot aşa mai departe — şi nici
nu-mi mai pot ridica mîna spre ochi.
Şi nimic
aici — sau totul, deopotrivă, — real. Trupul lunecător
cum este lumina unui bec de afară, filtrată
prin frunzele pomului din faţa ferestrei — şi apoi
printre jaluzelele vechi, şi care miros a praf — şi a vreme
de altădată — şi, în cameră, îţi vezi mîinile
lunecînd pe covor. Eu, undeva, într-o lume care nu e
reală — căci nu o ştiu. Sau care este, din contra, cam prea
adevărată. Şi unde cei care se aşează la marginea cercului
de lumină — o văd, ei înşişi intrînd, uneori — poate —
poate ? — aici în lumină. (Şi în vremea aceasta, aici,
şi eu îmi văd doar petele mîinilor livide, încete —
prin umbra murdar bîntuită de spaimele de acea casă
în care n-am să mai intru vreodată.) Ea
acolo, într-un altfel de loc,
care, oricît ar fi de sensibil inimii (căci este
ea, acolo) nu e totuşi decît o fără sfîrşit
depărtare.
Şi pe urmă, tot ea
aici — şi aproape, şi adevărată
— căci adevărul este ceea ce se aşează sub simţuri
şi pe urmă intră — tocmai — în intelect —
şi simţurile mele se aşează, şi ele, astfel
— aşa cum îţi întinzi mîna la flacăra focului — ca să
cunoască
un cît mai mare adevăr.
(Asta este literatură —
o carte în care se menajează efecte —
şi adevărul, pentru noi, care citim asta,
e altul. Şi asta am mai spus-o. Şi nu
se schimbă nimic. Fiinţa asta, pe oare am vrea
s-o oprim — aici — şi s-aruncăm cartea deoparte
— şi vremea de acolo, cu ploaie, şi amintiri de demult,
sînt tot adevăruri — nu ? Numai că noi
nu ştim cum să facem.
Am stat
odată alături de o fiinţă, pe scaunele legănate
de spaimele mele — şi cu valurile depărtîndu-mă
de tot ceea ce este omenesc (căci, foarte multe
din lucrurile care sînt omeneşti vă sînt
dumneavoastră străine — asta nu trebuie uitat —) precum
pe puntea de sus
a vaporului, stai, cu păturile pe genunchi, şi priveşti
orb, cerul şi marea, — totuna — unindu-se
într-o lumină de ploaie. l-am spus
vorbele, dintr-o carte cu poze — despre o femeie
cu ochii de ape moarte, cu ochii pierduţi. A surîs
şi s-a făcut după amiaz — şi apoi
s-a făcut seară — şi s-a mai făcut noapte —
şi pe urmă o altă zi.
Şi pînă şi frica
mea de altădată — acuma tăcută
şi groasă — ca şi sîngele care-ţi curge din nas
după ce te-ai lovit îndelung, cu creştetul iarăşi
şi iarăşi zvîcnit, în canatul cu sunet acru al uşii spre hall).

Şi deci, în ziua aceasta — lipsa ei — ca şi altă dată,
de mult s-a făcut o realitate, un fel
de a trece prin timp —. (Şi de ce, chiar acum,
cînd a trecut atîta vreme, de cînd nu mai credem
în vorbele noastre — şi spunem că sînt doar o joacă,
de ce, şi acum — alegem din ceea ce nu există —
din absenţa ei — simţăminte — şi le ghicim mai reale,
ard, cu flacără veştedă ?)
Absenţa e o boală uriaşă,
buimăcitoare — cîinele care ne doarme pe piept,
şi ne suflă în ureche — şi auzim atunci lumea
ca un gîfîit jilav — şi e propria noastră suflare,
mereu reîncepută.
(Tratatul despre absenţă,
pînă la urmă, îl vom scrie — căci peste cartea aceasta
închisă
în oare ei alunecă atît de lent — adică
asemenea acelor ceasului, pe oare nu le poţi urmări
cum trec, şi vezi doar — cînd ţi-aminteşti — şi te uiţi —
că şi-au schimbat locul. Şi în tratatul acesta
nu se spune nimic — numai că de la un loc la acela
care urmează, sînt vorbele albe
lăsate aici — şi după care urmează alte indiferenţe,
şi alte vorbe. Şi pînă la urmă se face un text
pe care, citindu-l, ai putea să-l şi crezi
adevărat. Şi în textul acela se spune
că, şi aşa, lipsind, este adevărată acea
prezenţă — undeva în vremea de afară,
şi conturul acesta închipuie o faţă —
şi faţa aceasta — o ştim — şi apoi —
aşezarea gîndurilor, întoarse, într-acolo, şi ceea
ce mai urmează de aici (şi nu mai urmează nimic)
şi încă — trecerea oarbă
prin vreme — şi prin lumea obiectelor —)
(Aici, să întoarcem mai repede
cîteva pagini —)
Şi încă —

(Poem, 1973)