Delirium tremens - Vasile Zărăndan
"Înfricoşător e orice înger"
(Rainer Maria Rilke - "Duineser Elegien")
Dacă pentru un
copil limba maternă are gustul laptelui supt de la sânul binecuvântat al
mamei, pentru mine limba germană are gust de bere ieftină şi monopol ordinar, de ştoarfe borâte şi de scrântiţii întru Cristos Martori ai lui Iehova.
Întrucât renunţasem
la cetăţenia română şi solicitasem dreptul de a mă stabili în Germania,
autorităţile care se ocupau de soarta străinilor deciseseră ca, până ce
se vor fi primit despre mine referinţe din România şi voi fi programat
la un amplu interviu,
să fiu expediat într - un lagăr de azilanţi. Numai că, după ce căzuse
zidul Berlinului şi, rând pe rând, se prăbuşiseră şi celelalte state
comuniste, inclusiv URSS-ul, toată scursura Europei de Est se îndreptase
în stol către Occident.
Aşa că până şi nemţii, recunoscuţi pentru capacitatea lor
organizatorică, se treziseră daţi peste cap de şuvoiul imens de
solicitanţi de azil.
În aceste condiţii
m-am pomenit repartizat într-un orăşel din vestul Germaniei, pe nume
Melle şi cazat într-o vilă dezafectată, împreună cu încă vreo sută de
est europeni, vietnamezi rămaşi zestre din fosta RDG, negri de pe tot întinsul Africii şi arabi din Siria şi Liban.
Dormeam în paturi supraetajate, câte 15 - 20 într-o cameră şi mai
primeam şi în jur de 500 mărci vestgermane pentru hrană. La începutul
anilor '90 viaţa era destul de ieftină acolo aşa că, aprovizionându-mă
de la supermarketuri mai mici, gen LIDL sau ALDI, nu cheltuiam mai mut
de 200 de mărci pe mâncare. Iar restul era destinat băuturii şi
ţigărilor.
Am scris bine cuvântul DESTINAT căci, în acea perioadă, sensul destinului meu era acela de a bea.
Dar oare
când începuse, de fapt, totul? Să fi fost mai întâi un mijloc de a-mi
înfrânge timiditatea sau, totuşi, dorinţa freudiană de a-mi imita tatăl,
un mic afacerist local de succes, care se culcase cu jumătate dintre femeile din satul meu şi era mereu ameţit şi cu buzunarele pline de bani?
Mi-amintesc cum decursese scurta mea educaţie sexuală când, elev în prima clasă de liceu fiind, într-o seară de iarnă m-am pomenit cu tata la mine în cameră, bineînţeles pilit şi fanfaron, şi cum, răcnind cât îl ţinea gura, mi-a aruncat pe masă un teanc de bancnote, îndemnându-mă generos:
- Na mă şi mai du-te şi tu la curve!
Ca şi cum satul nostru ar fi
fost tixit de bordeluri iar eu nu ar fi trebuit decât să bat la prima
uşă ... Şi totuşi, peste ani, ori de câte ori mergeam într-o casă de
toleranţă din Germania, îmi aminteam de îndemnul tatălui meu din acea
seară de iarnă şi-l simţeam cum se zvârcoleşte acolo, la el în mormânt,
cu penisul erect, privindu-mă pe mine cum intru, aici, într-o casă cu
lumina roşie şi fac dragoste cu thailandeze de vis.
Din acea perioadă, paralel cu liceul, a început şi munca mea la negru la o făbricuţă de lapte, unde şef era un prieten de afaceri
şi chefuri a tatălui meu. În acea mică fabrică devenisem băiatul bun la
toate, de la vândutul zerului la pusul brânzei în butoaie şi de la
analizele de laborator, la expedierea produselor lactate.
Iar odată cu
trecerea anilor, când cei doi prinseseră mai multă încredere în mine,
fusesem promovat, tot la negru, desigur, şi acum îi ajutam la întocmirea
actelor false, a dublei contabilităţi. Căci cei doi afacerişti ai
socialismului românesc, în complicitate cu un şef de depozit de
brânzeturi din zonă şi cu directorii mai multor IAS -uri şi preşedinţii
unor CAP - uri, puseseră la punct o metodă aproape perfectă de furt în circuit închis: De exemplu, de la un IAS venea o cisternă de lapte cu un anumit procent de grăsime, care ulterior era modificat iar produsele (brânza şi smântâna) rezultate din diferenţa de grăsime erau valorificate prin depozit şi banii împărţiţi tovorăşeşte.
Mecanismul a funcţionat impecabil vreme de 15 ani, până la Revoluţia din decembrie '89, când s-au desfinţat CAP - urile şi IAS - urile iar descurcăreţii României s-au reorientat spre afaceri cu mult mai bănoase.
Ei bine, această excrocherie ingenioasă, prin care "sabotam" economia socialistă, îmi aducea mie, elev de liceu, un venit lunar ce depăşea de două şi, oneori, trei ori salarul unui profesor. Ba, după ce făcusem armata, şi lucram de-acum ca şi prim secretar
UTC în acel orăşel de pe Crişul Alb, probabil din consideraţie faţă de
partidul comunist român, al cărui salariat cu acte eram, tata şi unchiul îmi măriseră binişor simbria. Numai că şi eu mă obişnuisem binişor cu băutura...
Începusem prin a face şi pe şoferul pentru ei şi, în timp ce-i aşteptam cu orele în maşină la han la Dezna ori la vreun hotel din Moneasa,
căci nu prea-mi plăcea să stau cu ei la masă, să le gust bancurile
nesărate şi târfele sclifosite, mi se trimitea la maşină câte o dublă de
coniac, alături de o sticlă de pepsi cu gâtul răsucit, (un vis pentru proletariatul acelor vremuri) şi, uneori, ospătăriţa care îmi aducea băutura mai zăbovea preţ de vreun sfert de ceas
cu mine pe bancheta din spate a Daciei. Şi aşa, încet - încet, ceea ce
începuse pe atunci ca şi un antidot împotriva plictisului, se
transformase pe nesimţite în obişnuinţă şi apoi în necesitate de zi cu
zi, de oră cu oră.
Ajunsesem cu timpul să nu
mai pot ţine pixul în mână până nu "sufulcam" un pahar de coniac şi, în
câteva rânduri, când se întâmplase să nu pun băutură în gură timp de mai
multe ore, începusem să am halucinaţii cu gândaci şi şobolani şi o
floră aberabtă îmi invadase pereţii camerei.
Faptul că, vreme
de atâţia ani, nu am făcut nici un accident de circulaţie, ţine cu
adevărat de domeniul miracolului, sau, dacă vreţi, de îngerul meu
păzitor, căruia, barem
acum, trebuie să-i fac o reverenţă. Mă îmbătam în asemenea hal încât,
la închiderea restaurantului, trebuia să mă transporte până la maşină la
braţ, ca pe o mireasă la cununie, barmanul şi femeia de serviciu a
localului. Apoi, după ce reuşeau să mă instaleze la volan, se ivea o
nouă problemă: Începeam să văd dublu. Aşa că soluţia era să închid un ochi,
să-mi imaginez că-s pirat şi să conduc aşa pe o şosea de 5 km lungime,
presărată cu biciclişti beţi şi fără far şi căruţaşi aşişderea, în
căruţe fără felinar. De altfel şi ultima mea amintire dinaintea plecării
în Germania este legată tot de acea şosea.
Bucuros cum nu se mai poate că obţinusem viză de Deutschland, vreme
de o săptămână o ţinusem într-o veselie. Se apropia ziua plecării şi,
normal, trebuise să-mi iau rămas bun de la toţi prietenii, aşa că în
ultima zi mă făcusem pulbere într-un bar situat strategic lângă şoseaua
care ducea până la mine în sat. Şi, întrucât de astă dată nu mai eram cu
maşina, ci pe jos, mi-am zis că-i mai înţelept ca, înainte de a o porni
la drum,
să mă odihnesc puţin. Iar atunci când lumea cu tine se clatină din
temelii, unde-i cel mai raţional să te refugiezi, dacă nu în fundul
şanţului?! Şi simţindu-mă eu, acolo, în siguranţă deplină, i-am tras şi
un pui de somn. Numai că imediat după miezul nopţii s-a pornit o ploaie mocănească de februarie şi în nici o oră apa în şanţ a crescut de o palmă. Noroc de la Dumnezeu că mă culcasem pe spate iar paşaportul îl ţineam în buzunarul de la piept!
Iar aici,
pripăşit pe meleaguri nemţeşti, aveam de aşteptat în lagărul de azilanţi
din landul Saxonia Inferioară probabil în jur de un an de zile, până ce mi se va verifica în România biografia şi voi fi programat pentru interviul final.
Aşa că în fiecare dimineaţă mă duceam cu sfinţenie la un LIDL din apropiere şi mă aprovizionam cu o plasă de bere
ieftină şi o sticlă de Weizenkorn (rachiul alb, monopolul beţivior
teutoni). Poposeam apoi în parcul mare din centrul oraşului, alegeam o
bancă orientată spre soare şi mă puneam pe silabisit nemţeşte dintr-o gramatică elementară a limbii germane. După câteva zile de revenit în acelaşi loc, am fost reperat de către un grup de boschetari,
cu care m-am împrietenit spontan la cataramă. Se obişnuiseră cu berea
oferită de mine şi, după ce mi se terminau mie proviziile, puneau şi ei
la bătaie ceea ce câştigaseră peste zi din cerşit. Şi începuseră cu mine
lecţii de "Deutschesprache" şi, uneori, capriciile memoriei îi purtau
până în îndepărtata (şi, cine ştie, poate fericita!?) lor copilărie şi
începeau să-mi cânte până şi cântece de leagăn. De altfel, după vreo
trei zile, grupul nostru s-a completat cu o cerşetoare firavă şi pe care, în clipele când făceam dragoste, o alintam cu numele de Pena Corcoduşa, în amintirea lui Mateiu Caragiale şi a lui Ion
Barbu, deopotrivă, marele matematician făcându-şi studiile la
Gottingen, adică la vreo 200 km de noi. Sigur că, în toiul discuţiilor
asupra subtilităţilor limbii germane, stropite din belşug cu bere, grupul nostru devenea ceva mai gălăgios şi dacă se apropia de noi vreun poliţist curios, oamenii străzii îi explicau savant că aici se desfăşoară lecţii de "Deutscheintegration".
Şi, întrucât era luna iulie
şi, după ora 12,00 soarele, plus berea, plus monopolul ne loveau drept
în moalele capului, pe la ora 4 - 5 după- amiază întreaga hoardă se
retrăgea buimacă pe scena teatrului de vară, unde trăgeam un pui se somn în grup, acoperiţi cu o cortină prăfuită.
Serile mi le petreceam în schimb în lagăr, acea vilă recondiţionată, unde se încingeau teribile partide internaţionale de barbut şi poker şi unde maşinile de poliţie şi cele ale salvării veneau de mai multe ori pe zi.
Fraţii mei de suferinţă, adică azilanţii din camera mea, erau specializaţi în furtul de monede
din telefoanele publice de care Germania era pe atunci plină. În acea
cameră am trăit nopţi în care mi se părea că recitesc povestea lui Ali
Baba şi cei 40 de hoţi, căci pe impozanta masă din mijlocul încăperii se
afla un munte de bani, de la bănuţii de10 pfennigi, la monedele de 5
mărci. Iar în zilele în care nu decimau telefoanele din Saxonia
Inferioară, frăţiorii ieşeau "la produs" mâncare, băutură şi ţigări prin
supermarketurile oraşului. Scăpasem de această muncă patriotică la care
participa toată camera, deoarece, pletos şi bărbos fiind, atrăgeam prea
tare
atenţia: "Dă-l mă-n morţii mă-sii, nu vedeţi ce ginitor e!" De altfel,
în afară de mine, în camera noastră se mai afla un personaj care, tot
din motiv de expresivitate involuntară, nu putea fi folosit la "prestat" în folosul comunităţii: Pătruţescu, păstorul de albine!
Într-o seară,
pe când ne aflam numai noi doi, inutilii, în cameră, Pătruţescu m-a
poftit să urc cu el sus, în podul vilei, unde păstorul susţinea că ar fi
reuşit să adune 300 de familii de albine sălbatice.
M-am urcat şi,
într-adevăr, cum înaintai de la uşă spre interiorul podului, aşa ca
printr-un tunel al timpului, se vedeau cele 300 de familii de albine,
strânse ciorchine pe stâlpii de susţinere ai acoperişului, dar mai
încolo ... Nesătulul, nesăbuitul, îngâmfatul, trufaşul, descreieratul...
IO, PĂTRUŢESCU MARE VOEVOD, nu se mulţumise numai cu atât, ci adunase
acolo tot ce-i putuse plăsmui mintea aia a lui, smintită: podul continua
cu viespi rele
şi afurisite, cu bondari grei ca nişte bombardiere, cu gărgăuni ce
puteau deveni, când voiau, invizibili, cu păsări de pradă de toate
soiurile şi mărimile, apoi cu pasărea Archeopterix, apoi cu animalele
antedeluviene, cu dinozauri şi brontozauri, cu canguri, şopârle şi
broaşte, cu organisme
monocelulare, cu viruşi şi bacterii, cu toţi monştrii pe care i-a
plăsmuit vreodată mintea omenească... Abia m-am putut smulge
priveliştii şi am trântit înfricoşat uşa podului.
Alte păsări
exotice pe care le-am cunoscut în lagărul din Melle erau "pescarii de
oameni", adică naivii Martori ai lui Iehova, porniţi la salvarea
de suflete. Cu un astfel de soldat al lui Isus am încheiat un fel de
pact, prin care acceptam să-mi turuie neîncetat versete din Biblie, de
dragul limbii germane, cu condiţia însă ca să nu îmi ceară nici un fel
de adeziune pentru cultul său.
Şmecher nevoie-mare, omul a acceptat bucuros, ba mi-a mai făcut şi cadou
o Scriptură în limba germană şi ne întâlneam în două seri pe săptămână
şi sporovăiam pe teme biblice, de care nu eram nici eu tocmai străin,
căci o bunică spirită mă dusese în toată copilăria după ea pe la
adunările lor exaltate.
Şi uite-aşa au trecut nouă luni de zile şi într-o bună zi m-am pomenit poftit la Hanovra, la interviul decisiv.
Discuţia dintre
mine şi oficialul neamţ s-a purtat cu translator dar, în mod cu totul
neobişnuit, aveam mereu sentimentul ciudat că-i citesc şi înţeleg
simultan interlocutorului gândurile. Ba, mai mult, mi se părea că
propriul meu creier a devenit un cristal translucid şi că puterea mea de
gândire e incomparabil mai mare decât înainte de a fi intrat în acea
încăpere. Întrevederea a durat 6 ore şi mi s-a dat de înţeles că am
şanse foarte mari de a rămâne definitiv în Germania.
Întors în lagăr,
fraţii mei au găsit de datoria lor patriotică să organizeze o petrecere
în cinstea mea. Şi, bineînţeles, că ne-am făcut praf cu toţii, cu whisky Ballantines şi icre negre, lucrurile cele mai uşor de ciordit, datorită formei lor plate.
M-am trezit a doua zi pe la amiază, cu o sete imensă în gât şi complet singur în cameră. Până şi păstorul de albine, Pătruţescu, zzzumzzzăia pe undeva pe afară. Cu gura friptă şi cu limba uscată, mă târam prin încăpere în căutarea unei miraculoase sticle de bere, ce speram să fi scăpat din chiolhanul de astă noapte şi care, cu siguranţă, m-ar fi pus cât de cât pe picioare.
Şi atunci, pe noptiera de lângă patul meu am zărit deschisă Biblia făcută cândva cadou de naivul iehovist. M-am uitat într-o doară la ce capitol era pus semnul de carte şi în acel moment sub ochi
mi-a căzut un verset care, în traducere liberă suna cam aşa: "Iar
atunci când vă veţi duce în faţa stăpânitorilor să nu vă fie frică, căci
Eu am să vorbesc prin gura voastră!”
... Deci cu o zi în urmă, când eu mă simţisem la interviu ca un geniu, de fapt El locuise în creierul meu?
Şi atunci, înainte chiar să Îl văd, am simţit violent că e la doi metri în faţa mea. Stătea acolo, la El pe cruce şi râdea de mine. Şi-n acel moment m-a apucat o teamă cumplită. Era o frică cum nu mai trăisem şi, sigur, nici nu voi mai trăi în această viaţă.
Am simţit cutremurul din martie
1977 la intensitatea lui maximă în mijlocul Câmpiei române, am suportat
o operaţie pe cord deschis, în care pieptul mi-a fost tăiat cu flexul
iar inima mi-a fost oprită preţ de 10 ore, am văzut accidente de circulaţie cu oameni rupţi în două şi creiere pe asfalt, dar nimic nu s-a putut compara cu teama care m-a cuprins în acele momente, când El stătea în faţa mea şi râdea.
Era parcă o
realitate cu mult, mult mai densă decât realitatea în care mă aflam eu
şi îmi sorbea cumva mintea, conştienţa, luciditatea, eul. Mă simţeam aşa
cum probabil, dacă ar avea suflet, s-ar simţi o carte de pe care cineva soarbe literele, sau un computer de pe care se şterge softul.
După câteva momente de încordare, nu am mai putut să mă opun, genunchii mi s-au înmuiat şi m-am prăbuşit încet lângă pat!
Comentarii
Trimiteți un comentariu