poezii de Raluca Șandor Gorcea
îți dai seama
viața începe de fapt
când te urci prima oară pe
bicicletă
și agăți zmeul de ghidon
apoi muști dintr-un măr
și sar schije de lumină și
iarbă
apoi vine zâmbetul ei cu viteză
din urmă
ca un boomerang
zâmbetul ei
un buchet de baloane
colorate
spărgându-se în curcubeu
deasupra
blocurilor
zâmbetul ei de heliu
înălțând întregul cartier
cu stația autobuzului 5
japonezele de la colț
cofetăria în turbion de ecleruri,
napolitane
tarabele pieței cu ridichi,
cireșe, salata la 1 leu
bibeloul vândut de tanti de la
III
și tufele de iasomie
și bătătorul de covoare
bigudiurile și florăresele
farfuriile mici de dulceață
și
bicicleta ta
prima ta bicicletă cu zmeu
doar tu rămâi
ghemuit în burta luminii bătrâne
tu
rămâi
și soarele e un frisbee
ea ți-l aruncă dintr-un capăt
al verii
pedalează pedalează
să-l prinzi în celălalt
chestii
de pe drum
atunci ne întorceam de la școală
pe jos
deasupra ghiozdanelor erau
agăţate vrăbii
și mai sus sârme de telegraf
și copacii
și apoi
se întindea un cer de cocă în
care modelam
direct din pleoape
ca la atelier
continente cu rinoceri și girafe
pe mihai viteazu și cheia sol
planeta saturn
și orice altceva
mai citeam dar nu puteam vedea
prin cartier
sau la zoo
uneori ne era poftă de cozonac
atunci treceam pe lângă brutărie
și mâncam câte o pâine
întreagă
până ajungeam acasă
era fierbinte și moale
așa cum puteam băga mâna în foc
că
e dumnezeu iarna
în siberia
care e oricum
foarte departe
și noi nu o să ajungem niciodată
acolo
la El
pe
vremea când lângă blocul nostru zburau o grămadă de fluturi
îţi amintești Ioana
mâncam șarlotă la cornet din
staţia lui 5
aerul era un autobuz de vanilie
traversându-ne leneș gura
aveam cheile atârnate la gât o
lălăiam pe stradă
râsul nostru mușca din lume ca
dintr-o tabletă de glucoză
peste noi
cerul întindea o umbră perfectă
atunci tu aveai cele mai frumoase
jucării din cartier
cu care nu aveam voie să ne jucăm
iar
eu o aveam pe mama
cu mâini subţiri ea
îmi făcea două cozi
simetrice
mâinile ei erau aromate ca o
citronadă
care mergea cu o prăjitură
„Pitic”
apoi alergam după fluturi pe
maidanul de lângă bloc
mereu împreună trupurile
noastre
erau două rachete albe ca în
cântecul ăla din film
spărgând orele una câte una
creșteam în tăcere
ne juleam coatele genunchii și
după amiezele se făceau roșii
roșii ca niște cravate făcute
ghem
roșii
ca
zâmbetul unei comandante de
detașament
mai știi serile de duminică
miroseau a șampon de urzică și a oţet
era mirosul tristeţii
și peste tot se deschideau
geamuri și eram cu toţii chemaţi
acasă
știi Ioana
aș vrea azi să mă cheme
acasă
din nou
și tu nu te-ai supăra dacă aș
pleca
fără să mai stau măcar
5 minute și gata
când
ești obosit vrei acasă
erau lucruri simple
mirosul de săpun și fier de
călcat încins
soarele de toamnă ca o vulpe
sărind
pe acoperișuri,
pe blocuri, până în balconul
nostru
înfășurându-se moale în jurul
lumii,
erau Mama și Tata
atât de înalți decupând aerul
bucătăriei
și privirea mea se ridica în
zepelinul auriu al luminii dintre
ei
– era o bucătărie plină de
dragoste
seara se vărsa încet în camere
umplând spațiul dintre
mâna mamei și spinarea galbenă a
pisicii
dintre masa cu farfurii si ardeii
puși la copt
dintre păsări și aripile lor
întinse
când plecau
timpul se mula tăcut pe casa
noastră,
pe șotroanele colorate
cu fetițe în prelungirea lor
unu, doi, trei
patru-cinci
hai acasă
mai lasă-mă puțin
încă
puțin
șase
șapte
opt-nouă
ai obosit e târziu
erau lucruri simple
hai
acasă
amiaza
fetiţa
doarme cu pumnii
strânși
pumnii
fetiţei au mărimea și culoarea
unei
caise
luminează
sub pătură
înot
până acolo
pe
întuneric
unde
ajung
se
deschide
o
toamnă
în
care suntem toţi
și
ne ţinem de mâini în jurul mesei
ca
în filme
pe
masă un coș mare
cu
fructe
în
fructe e foarte liniște
când
mușcăm
liniștea
ne intră în gură
și
ne înghite
fetiţa
respiră ușor
cum
vântul umple apoi golește
o
pânză colorată
O autoare excelenta. Abia acum incepe lumea sa recepteze cum trebuie volumul ei de debut.
RăspundețiȘtergere