poeme de Ana Dragu
nu oricând. nu oricum. aici maşinile respiră mecanic şi noi doar uneori când se deschide chepengul. coboară mereu de sus şi apoi legănat pe o scară de frânghie. de aia le tot spun: nu mai pipăiţi pereţii pentru o ieşire. mai bine staţi cuminţi în pat şi privirea în sus. din când în când unul oboseşte peste măsură şi atunci trebuie să aerisim. chepengul se clinteşte brusc şi nu oricine se atârnă de frânghia asta. nu oricine. pe lângă el o mie de ochi se prăbuşesc într-un morman dezorientat şi periculos. ai mei astupă cu oase gropile din pat. respiră cu unul mai puţin. aici se tace. carnea se face caldă şi noaptea vâscoasă. camera mea e singura în care pot să fiu bolnavă. stau întinsă pe pat şi pot auzi carnea. noaptea miroase a păr moale. carnea mea creşte şi descreşte creşte şi descreşte carnea mea ca o febră. totul e pregătit. şi când totul e pregătit, mă ridic încet. mă aplec, fac un unghi de nouăzeci. îmi iau avânt şi mă izbesc cu cap