Postări

Se afișează postări cu eticheta Geo Dumitrescu

Libertatea de a trage cu pușca - Geo Dumitrescu

Imagine
În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir, oamenii, prietenii mei înarmați, își ascultau propriile șoapte - toți erau murdari, slabi, și patetici ca în Shakespeare, își numărau gloanțele și zilele și nădăjduiau un atac peste noapte. Atunci, a ieșit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată; dar oamenii n-au căzut cu fețele la pământ, ci au aprins țigările, discutând despre libertatea de a trage cu pușca, rezemați comod în groapa neagră sau poate chiar pe câte-o piatră de mormânt. Sunt sigur că unul din ei eram eu - de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre manuscrisele fel de fel, pistolul meu ghintuit, cu douăzeci și patru de focuri, cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel. Doamne, ce de isprăvi am mai făcut și-atunci !... Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz și crud : țin minte să fi ucis trei sute șaizeci de dușmani într-un singur asalt - ah, răcnetele mele de mânie și triumf și-acuma mi le mai aud!... La Waterloo eram c

Ar fi bine să uiţi - Geo Dumitrescu

Imagine
"... Du-te acasă, prostule, Nu-ţi mai pierde nopţile" (Cântec lăutăresc) - Ar fi bine s-o uiţi ! îi spuneam inimii, uit-o, îţi spun! Îi strigam furios, aşază lespezi înalte de linişte în urma ei, uit-o!, suflând încet, dă zbor păpădiei străine ... - Uşor de zis! Mi-a răspuns – nicicând n-a fost dat nimănui a uita focul în care piere arzând. - Uitaţi-o! le strig ochilor – pentru Dumnezeu, alungaţi-o din lacrimă şi din lumină, uitaţi-o, vă spun ! - Eram nişte cratere stinse, mi-au spus, lumina nu mai găsea drumul spre noi. Ca nişte afumate răni de glonţ, spre lume aţinteam sticloase întrebări încremenite. Doar ea, buzele ei, aburind uşor geamul subţire, uscat, lumini reaprinse în ferestrele reci. Doar ea – lumini fierbinţi, în mijlocul cărora tolănită, domneşte. Nu-ncerca, n-ai cum s-o alungi, orb vei rămâne – alungă-ţi ochii, lumina, căci numai o dată cu noi va pleca şi ea de la tine. - Uitaţi-o, uitaţi-o ! le strig disperat mâinilor, uitaţi-o, voi, ciudate vietăţi el

Aceste semne fugare - Geo Dumitrescu

Imagine
Uitasem demult că respir, că aerul mă cercetează adânc până-n marginea inimii, părăsindu-mă de fiecare dată cu nevăzute amintiri şi mesaje, uitasem această obişnuinţă, străveche încercare a văzduhului, de a mă stăpâni,bătându-mă cu valul său ritmic ca pe un mal de lut... Dar, aseară, în vreme ce luna se juca printre brazi cu oglinda, mi-am văzut deodată puterea pieptului scriind cu aburi calzi, aproape luminoşi din pricina zăpezilor, ciudate semne, ce îngânau fumul călător al trenurilor despletit prin coloanele salcâmilor (pe care, în treacăt fie zis, întotdeauna am nutrit bănuiala că-i ajută să înflorească...) Poate era frigul de vină desigur luna, sau poate căldura mea pe care o simţeam crescând din nervurile palmei tale mici adunată în mâna mea- dar semne ciudate porneau din pieptul meu, îngânând alergarea cerbilor printre brazi, peste umerii stâncilor... Unde se duc oare, unde aleargă? mă întrebam plin de mirare, privind ciudatele forme, calde, fugare