Postări

Se afișează postări cu eticheta Mircea Ivănescu

mopete și timpul pierdut - Mircea Ivănescu

Imagine
mopete a lipsit multă vreme de acasă. şi într-o dimineaţă s-a întors, să-şi vadă pisica - era o dimineaţă cu soare. în curte, frica lui mopete de locul acesta se strânsese, retrasă, lângă florile pălite din brazdă, la soare- avea acum chipul pisicii, şi îl privea pe mopete cu ochi impasibili, şi abia decoloraţi de lumină cu străvezimi autumnale. mopete, oprit o clipă să o privească, o simţea, pe pisică, foarte străină. ar fi vrut să intre repede în casă. o nefirească ameţeală îl legăna pe trepte, înspre pisică, înapoi. până la urmă, pisica a plecat, cu mersul greoi al plictiselii. se vedea că-i este urât.

Cum se scrie în și despre singurătate - Mircea Ivănescu

Imagine
Dar dacă realitatea se creează în momentul cunoaşterii, nu s-ar putea constitui şi în clipa unei imaginări despre ce nici nu ştim — şi despre care aşezăm doar ce ne închipuim — (şi e asta, de asemenea, un fel de a ghici ceea ce se petrece în marele cerc de umbră din jurul a ce ştim şi ne închipuim noi) ? Să luăm, de pildă, ceea ce scrie el — acum, în această cealaltă parte a vremurilor, care nici nu mai au vreo legătură cu ceea ce a fost. Vorbe, semne pe nişte hîrtii — şi el, nemişcat — şi toate, în jur, mișcîndu-se — şi totul rotindu-se, astfel — în afară de oameni, şi locuri, şi vorbe — şi vorbe, toate, deopotrivă, rotindu-se. Şi el, dincoace aşezînd, cuvinte, fără nici un fel de culoare, chiar dinadins, cît mai încete — scriind — Şi scrie aşa : Acum, cînd din lipsa unui fel de a se aşeza lumina, de jur împrejur („un seul être vous manque...”) ajung atîta de jos — şi în singurătatea asta, ne- bănuită, deşi de atîtea ori închipuită (şi mincinos ?) (doar ca să nu uit că ea mi-a spus, ş

jurnalul lui kafka, încă o dată - Mircea Ivănescu

Imagine
în oraşul vechi, primăvara vine furiş printre ziduri murdare şi vechi - nici n-o recunoşti dacă mergi pe străzile înguste, pe unde încerci să regăseşti locurile unde ieşea seara să facă o plimbare, şi pe urmă scria în jurnalul său cât de netrebnică e suferinţa, şi cum nu poate să scrie. însă primăvara prin locurile acestea nu e un anotimp al începutului - şi ştii că e primăvară doar pentru că lumina e alta. şi din camerele cu ferestre adânci strada se face altminteri îngust.. şi peste înalta faţadă a casei din colţ statuia aşteaptă şi tace. şi e ca un vers în care se spune cum primăvara pe străzile oraşului vechi se-mbracă în lumină murdară.

ditiramb pentru un mai ştiutor sau la aniversară sau ieşirea din clişeu - Mircea Ivănescu

Imagine
însă atunci problema ar fi cum anume să ne mişcăm în lăuntru acesta - unde se poate, deopotrivă, înainta într-o parte, într-aha - şi chiar înapoi - căci roza suflurilor în ţinutul acesta sufletesc se desfoliază în cele mai nebănuite îndreptări ale căilor de la un loc, de la o clipă la alta - mersul anevoios, printre trun chiurile nemişcate ale timpului interior - şi trosneau sub paşi vreascurile câte unui gând răstleţit de altă dată, acuma numai o clipă zvâcnind sub piciorul care îşi caută înaintarea - şi pândesc oxobii mărunţi din tufişuri - mersul acesta strivind vorbe mai vechi, şi căutând calea înspre afară - dincolo de vorbele aruncate în spate, înainte, uscate, şi peste care treci - să ieşi aşadar la lumină - ca într-o poveste cu care să închei rotirea unui an - într-o zi de aniversară - şi deodată în lumină - (şi povestea până atunci spunând despre o clipă sau alta - o dimineaţă, când ai intrat într-o cameră cu multe cărţi, răspândite, şi tânărul prieten şede

intrarea în clişeu - Mircea Ivănescu

Imagine
şi ai fost aşadar primit o dată şi tu într-o clipă încremenită era o amiază de toamnă cu coada ochiului, alunecându-ţi privirea, să-i vezi faţa ridicată - i-o cuprindea cu aurul lui străveziu soarele - era, adică, o clipă oprită - şi se face o imagine - mai târziu s-o găseşti într-o carte - dar aşa te-ai jucat de atâtea ori cu vorbele - mereu ţi-ai spus că din cuvintele ast ea ale tale tu poţi să faci chipuri şi să fie - acolo viaţa ta. sigur, ştiind atâta de bine că vremea în jur se rostogoleşte alene - un glob străveziu, şi în mijloc tu, nemişcat, - cum s-ar spune cu vorbe, sâmbure dulce amar al dramei noastre de toate zilele - dar drama asta e o împlinire, o aşezare de gesturi, înăuntru, în afară - şi nemişcarea nici nu există - timpul nu mai e nemişcat - şi noi, noi ne ducem, tot mai apare câte o clipă din asta în care ne-am ridicat faţa, şi era soare - şi ne spuneam - şi credeam chiar - că aşa va rămâne clipa asta, sâmbure, fruct de aur, gutuie s-o aşezi pe dulap

poeme de Mircea Ivănescu

Imagine
poezia e altceva? nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini – să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine. să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare, serie de imagini – aşa scrie. poezia trebuie să fie vorbire interioară. adică tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele, ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine – şi