ADN literar

ADN sunt pruncul unei femei mi-a crescut aripile într-un pântec de mărgele și lycra mi le-a ascuns o vreme prin sertare devenindu-mi imaculate replici de fum și astăzi mă întreb ce mai construiesc jucăriile ce m-au purtat până în adolescență clinchetele de lacăt pe ușile din urma mea umbrele brici din spatele perdelei bucătăriei m-au urmat prin toate cadrele crude în care lumea rânjește pentru album am zburat printre ele din gene în geană pesemne că vor zburda prin mine și mâine copilul nărod cu aripi de vorbe genele adolescentei de foc care la prima bătaie generează uragane la celălalt capăt al lumii tinerele femei de sertar pe ele mă urc din ele mă scurg într-un pântec de mărgele și lycra sunt pruncul înaripat al pădurii din ochii tăi mamă

sunt nebun. deci exist începe cu un cuvânt și se sfârșește în beznă. la mijloc un mănunchi de alternative anticipații prefer rupturi elementare în textura timpului în locul acestui parc de somnambuli pe care unii-l confundă cu drumul spre rai dintre somnul ucis de feline și gustul de rece pe limbă obsesiile subcutanate împăturesc materialul spațiu-timp. o cioară sfârtecând vălul nopții -avertismentul că purtăm în noi un castron gol -invitații la dezastru. automutilarea poate fi la fel de utilă ca un pumn cu care bați la ușa pericardului până ce sufletul îți deschide. poftește. ai grijă cum îți cheltuiești suferința. cui dăruiești perlele ei și ceaiul din ochi bărbatul, berea neagră și fumul mai pot să te-nnece sau să dezlege indiferența celui care mort trebuie să încalece iar. ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. deci exist.

Lumea pe care o vezi e doar un film în mintea ta. Pietrele nu o văd. Binecuvântează şi stai jos. Uită şi iartă. Fii întreaga zi blând cu toată lumea şi vei realiza că eşti deja în rai chiar în acest moment. Asta e toată povestea. Acesta este mesajul. Nimeni nu-l înţelege, nimeni nu ascultă, toţi aleargă în jur ca nişte găini cu gâtul tăiat. Eu voi încerca să te învăţ, dar va fi în zadar; de-aceea voi sfârşi într-o căsuţă rugându-mă şi trăind împăcat, cântând lângă soba mea cu lemne în timp ce fac clătite.  

  tot ce nu cântă doar vorbeşte şi tot ce vorbeşte vorbeşte despre el (chiar dacă acel cineva se caută pe sine sau caută un stăpân sau un discipol oaie sau lup) suflă-l de la tine zeitate fie sau diavol – înghesuie-l în suspine şi în raţionamente numeşte-l justiţie crudă sau răutate binecuvântată – eşti tu (sau eu) nimeni altcineva omenirea-i bătută-n cap zăpăcită de discursuri –copilul fiecărei mame este pe cale s-asurzească – totul e numai vorbărie care nu este cântec şi toate vorbele sunt adresate doar unuia însuşi dar melodia incontestabilă a cântecului (felul în care munţii simt – şi îndrăgostiţii) este tăcerea.

Memento mori (Panorama deşertăciunilor) Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Când a nopţii întunerec — înstelatul rege maur — Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc, Iară luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Când în straturi luminoase basmele copile cresc. Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri, Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri, Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos, Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină, Unde sfinţii se preâmblă în lungi haine de lumină, Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te încerci a scoate lapte din a stâncei coaste seci; Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur, Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. Las' să dorm... să nu ştiu