joi, 28 februarie 2013

poezii de Ezra Pound

Casa splendoarei

Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.

De Aegypto

Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Am privit la Doamna Vieţii,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Verde şi cenuşiu îi e straiul
Dus de vânt.
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Manus animam pinxit,
Condeiul meu în mână-l am
Să scriu cuvântul nimerit...
Iar glasu-mi nalţe cuvântul neprihanei!
Cine are gură să se-adape,
Din doina Lotusului de la Kumi?
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Sunt flacără ce se nalţă la soare,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Luna-mi ninge pe frunte
Zefirul - pe buze.
Luna-i un uriaş mărgăritar pe ape de safir,
Degetelor mele, reci apele curgătoare.
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.

Ţ'ai Şi'h

Petalele cad în fântână,
portocalii petale de trandafiri,
Culoarea lor se-nchearbă de piatră.

Într-o staţie de metrou

Apariţia acestor feţe în mulţime;
Petale pe-o neagră, umedă creangă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu