poezii de Gregory Corso

Am avut un manuscris al lui Shelley

Mâinile mele au amorțit în fața frumuseții
când au intrat în moarte și s-au strâns.

Atingerea mea a fost suverană asupra
paginilor fragile bronzate cu cerneală.

Repede,
ochii mei s-au mișcat repede
au umblat după miros, după praf, după dantelă
după părul uscat.

Aș fi luat pagina
deja simțind mirosul faptei mele netrebnice!
Mi-am stors visele de toate dovezile,
dar la ce bun să-mi păstrez triumful doar pentru mine?

De multe ori, în unele abrupte cărți vechi,
mă găsesc încurcat între
merele leopardului
și ciupercile cu pielea arsă
și legăturile mele asemenea coniferelor
și atunci întrec limita de vârstă cunoscută
și mă găsesc vărsând un ulcior cu lapte
clandestin peste hârtia muribundă.

Aproape toată mizeria

Am alergat șase etaje
către mica mea cameră
mobilată
am deschis geamul
și am început să arunc
tot ce e mai important în viață .

Primul care a plecat a fost adevărul
țipând ca un trădător:
„Te rog, nu! Voi spune lucruri odioase despre
tine!”
„Ei da! Nu am nimic de ascuns!”
Pleacă!
Apoi a venit rândul lui Dumnezeu,
încruntându-se și scâncind de uimire:
„Nu e vina mea! Eu nu sunt cauza a nimic!”
PLEACĂ!
Apoi dragostea, încercând să mă mituiască:
„Nu vei cunoaște niciodată impotența! Toate
fetele de pe coperta VOGUE vor fi ale tale!”
i-am împins curul gras pe geam strigând:
„Mereu m-ai dezamăgit!”
Am ales credința, speranța și caritatea
toate trei agățându-le împreună:
„Fără noi, ai să mori!”
„Cu voi, mai degrabă,  înnebunesc!”
PLECAȚI!

Frumusețea… da, frumusețea,
când o conduceam spre geam,
i-am spus: „Pe tine te-am iubit cel mai
mult în viață… dar tu ești o criminală;
Frumusețea ucide!”
nu am vrut să o scap, dar
am fugit în jos pe scări și
am prins-o la timp
„Mi-ai salvat viața!”- îmi spunea
plângând,
am pus-o jos și i-am spus:
„Pleacă!”

Mi-am urcat toate cele șase etaje
înapoi
m-am dus către bani dar
nu mai erau bani de aruncat.
Singurul lucru rămas în cameră era moartea
ascunzându-se după chiuveta din bucătărie
„Nu sunt reală!”- îmi spunea,
„Sunt doar un zvon răspândit de viață!”
Râzând am aruncat-o pe geam cu tot cu
chiuveta de la bucătărie și dintr-odată am
realizat că doar umorul a rămas în cameră –
m-am uitat la el și tot ce am putut face
a fost să spun
„Afară pe fereastră cu fereastra!”

Mandat pe treptele unui Harlem din Puerto Rico

Există un adevăr ce limitează omul,
Un adevăr ce îl împiedică să meargă mai departe
Lumea se schimbă
Și ea știe că se schimbă
Tulburătoare este durerea zilei
Bătrânii au privirea înspăimântată de moarte,
Tinerii își înțeleg greșit soarta din acea privire.
Ăsta e adevărul
Dar nu totul e adevărat.

Viața are un sens
pe care nu îl știu
Chiar și atunci când am crezut că totul e fără sens
Am sperat, m-am rugat și i-am căutat un sens
Ea nu a fost niciodată un poem vesel
Erau taxe de plătit,
Invocarea morții și a lui Dumnezeu-
Aveam o pornire animalică să le abordez
Moartea s-a dovedit fără de sens înafara vieții.
Da, lumea se schimbă
Dar moartea rămâne aceeași
Îl ia pe om afară din viață
Ăsta e singurul răspuns pe care îl știe,
Și de obicei e o afacere tristă
Moartea

Aveam inocență, aveam seriozitate
Aveam umor care să mă salveze de filozofia minoră
Sunt în măsură să-mi contrazic convingerile
Sunt capabil, sunt capabil
Pentru că vreau să știu sensul la toate
Și totuși, vreau să stau ca un rănit
Și să privesc, gemând:  Oh ce responsabilitate
Am pus pe tine Gregory
Moartea și pe Dumnezeu
Greu… greu… e greu

Am învățat că viața nu e vis,
Am învățat adevărul contrafăcut.

Omul nu este Dumnezeu

Viața e un secol

Moartea o secundă.

Aseară am condus o mașină

Aseară am condus o mașină
fără să știu să conduc
fără să posed o mașină
Am condus și am lovit
oameni pe care-i iubeam
…aveam 120 la oră prin oraș.

M-am oprit la Hedgeville
și am adormit pe bancheta din spate
încântat de noua mea viață.

Am 25 de ani

Cu o dragoste nebună pentru Shelley
Chatterton, Rimbaud
strigătul nevoiaș al gurii mele
a mers de la ureche la ureche:
„ÎI URĂSC PE VECHII POEȚI!”
în special pe vechii poeți care se retrag
pe cei care consultă alți vechi poeți
care își strigă tinerețea în șoaptă
zicând: „am făcut toate acestea atunci
dar astea au fost atunci
au fost atunci-
Oh, aș liniști bătrânii, spunându-le:
-Eu sunt prietenul tău,
ceea ce ai fost tu odată, prin mine
vei fi din nou ceea ce ai fost-
Apoi, noaptea, în intimitatea casei lor,
le-aș rupe limbile pline de scuze
și le-aș fura toate

Locul nașterii revizitat

Stau în lumina întunecată pe strada
întunecată
și privesc la fereastra mea, am fost
născut acolo
Luminile sunt aprinse; alți oameni se
plimbă prin fața geamului.
Sunt îmbrăcat cu pelerina de ploaie,
țigara în gură, pălăria peste
ochi, mâna pe pistol.
Traversez strada și intru
în clădire.
Coșurile de gunoi nu au încetat
să pută.
Urc la primul etaj și Dirty Ears
îndreaptă un cuțit spre mine…
Eu pompez în el nenumărate
gloanțe.

Luna este în travaliu - Gail Wronsky

Cel puțin ea se preface că este,

într-o solidaritate fraternă.

Nu e o glumă, 

întreaga lume o ia prost. Între timp

stau aici prefăcându-mă că sunt o flacără

într-o sticlă aruncată. Eu știu
că din urechi îmi cresc coarne curbate
când aud de nedreptăți. Și,
între timp, fumul și jarul trabucului slab
luminează întunericul
saloanelor unde liderii mondiali
fraternizează, lumina lunii strălucește
apoi se estompează. Travaliul ei se dovedește a fi,
ei bine, laborios. A fost și al meu,
deși această poezie a izbucnit
din creierul meu ca o cizmă
sau ca un zeu: furios.

Zepeline peste piaţa Bucur-Obor - Mircea Cărtărescu

Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii
indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere
ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
îşi suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus...

Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul
blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,
erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului Materna
erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămașă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",
1972.
erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani
întinşi pe toată bolta, şi barosani.

stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând "Picasso’s Last Words" şi mă
simţeam fericit
eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa
mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor
credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărţi
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica
şi ştiam că acolo visasem primele vise
şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă
ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poşetele, cu lamele, cu uitarea
şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă mine ca nişte aisberguri
că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri
fără sfârşit
şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr
ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră
sub bluza de garofiţă
ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi
ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi
eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperişurile construcţiilor înalte
şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
"Potemkin"
şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
şi şinele de tramvai săriră în aer
şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,
ursuleţi în flăcări, volume pulverizate
şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia
oprimată: volbura, piciorul-cocoşului,
muşeţelul
şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
ţeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt
şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii
şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi
Stoiciu şi Krishna
şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile
şi roţile grele de metal
şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă
oscioarele tălpilor
şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina
şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care
se holbau la noi cum ne muşcam buzele,
înnebuniţi că nu ne puteam devora
şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în faţa ochilor tăi
adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit şi-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
şi luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi
cu adidaşii moi.
mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea.
la neputinţa mea de a crede şi a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină
o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine
şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam:
Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep
şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluşte şi cefalopode
lasă-mă să vieţuiesc, să dispar...
când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi
şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori
şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor
apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii
prelungi
şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
şi umerii obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"
erai ca prinţesa Lea din "Războiul stelelor"
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am ştiut că mi se mai dă o şansă
brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă.

iar introvertiții au ieșit din casă - Krista Szöcs

mă gîndesc acum cît de des am închis ochii în ultimii zeci de ani
privind acele feţe de oameni pe care nu le-am putut înţelege. au
devenit ceva insesizabil, un miros de mucegai cu care te
obișnuiești. și nu îl mai simți. sînt un om al exceselor pentru
că tot ce gîndesc este gîndit de încă o mie de ori și tot de o mie
de ori îmi cer scuze pentru gîndurile mele.
basul se aude mai tare în urechea stîngă decît în cea dreaptă.
nu ştiu dacă ritmul tobei e în sincron cu inima sau invers.

vreau creierul meu să fie mai gol decît puşculiţa unui copil de
zece ani.

încă nu m-am decis care parte a zilei
e cea mai inutilă
mă gîndesc la asta tocmai cînd
analizez colțul plictisitor al camerei

am vrut disciplină și puțin farmec
răbdarea nu funcționează niciodată
am vrut sinceritate palmă pe umăr și o
singură idee de comunitate la fel cum
am vrut păianjenul să nu se așeze

pe zidurile peste care s-au întins versiunile
îmbunătățite ale prietenilor

în sentimentul unui sfîrșit, acei book-hungry și sex-hungry
prieteni poartă ceasul pe partea inferioară a încheieturii. ca
semn al prieteniei. timpul devine personal, un secret pe care
doar ei îl dețin. sînt un om al exceselor, da, pentru că atunci
cînd e vorba de timp, nu mă interesează cum se calculează sau
de ce ar trebui să ţin cont. nu îmi plac ceasurile și tic tac-ul lor
infinit. timpul e doar un cuvînt care n-ar fi existat dacă
hawking n-ar fi scris o scurtă istorie a timpului.

am paralizat în faţa fricilor mici
mai liniştiţi decît în somn

cu voci baritonale
în faţa incertitudinii şi a fricilor mari
am încercat să ne definim unul pe celălalt
să nu alunecăm din mîinile care păzesc
grămada de moloz

să nu dispari
să nu dispari

şoimul şi-a executat zborul elegant
deasupra capului tău

Poem 000 - Emil Brumaru

Mi-am amintit! Coşmar matinal. Mă trezesc la 4.15, readorm, iar mă trezesc, tot aşa de mai multe ori. Pînă ce apare coşmarul de serviciu! Sînt într-un spital mare, pacient cu o boală relativ uşoară. Merg şi acasă din cînd în cînd. Mi se dă o rezervă. Îmi place o doctoriţă cu fusta roşie, blondă, caut mereu să fiu în rezerva ei. Acum am o rezervă de lux. Vine şi mama să mă vadă, apoi apare tata într-un palton impecabil, foarte elegant. Mama zice ceva. Tata aruncă enervat o pungă mare pe jos şi pleacă furios. Mama pleacă şi ea, nedumerită. Punga se sparge, curg bomboane dreptunghiulare, parcă şi castane, e o vraişte pe covorul rezervei. Tocmai trece o delegaţie de englezi. Trece şi doctoriţa cu fustă roşie, dar dispare. Mă gîndesc să renunţ la medicină. Explic ce e cu dezordinea unei surori medicale. Mă dau jos din pat şi caut să bag într-o pungă tot. Cînd termin, constat că punga nu are fund şi iar curge tot ce am strîns cu migală, chinuitor de greu. Pe pat văd poşeta albă a doctoriţei simpatizate. E din piele fină, albă, cu şnururi aplicate, roşii. Ştiu că nu va mai veni. Aud delegaţia engleză vorbind la director. Ultima imagine e poşeta pe care o pun bine pe pat, era pe-o margine, să nu cadă şi ea. Mă trezesc. E, incredibil, 7.46. Fac mai multe cruci, deschid radioul de la cap, apoi televizorul: un accident de maşini, morţi, oameni veniţi acasă de sărbători. Cafea... Cînd fierb cafeaua, fac iar cîteva cruci. Mă gîndesc: în camera aceea cu grămezi de cărţi am dormit un timp cu Tamara... ani de zile de fapt... Afară e o ceaţă s-o tai cu cuţitul... Şi iar mă gîndesc, serios, că în camera mea există un duh rău... S-ar putea să fie chiar în cărţile aduse acolo, multe cu istorii ale diavolului, ale răului... altă explicaţie ar fi medicamentele luate de vreo 10 ani, ba chiar mai de mult unele... cine ştie ce combinaţii chimice... sau faptul că mănînc uneori seara fel de fel... Alte amănunte: 1) Taică-miu avea şi pălărie. 2) Punga părea a fi o valiză diplomat cu mînerul pe lateral. 3) Doctoriţa blondă e micuţă, gracilă, are fundul gogonat, manifest mişcător, nu-mi primeşte avansurile, ba chiar pare a mă dispreţui cu un soi de milă profesională. Nu am nici o şansă la curul ei agresiv, absolut remarcabil, la inima ei ţîfnoasă, totuşi îşi lasă poşeta pe patul meu, deci va reveni... 4) Mama e modest îmbrăcată, cînd pleacă, pare a fi doar într-un combinezon alb, scurt, murdar. 5) Pe cît e taică-miu pus la şpiţ, pe atît mama e mai lălîie şi mai lejeră – dovadă combinezonul vechi, mînjit, prăfuit... cu luciul pierdut de atîta purtat, milaneză tocită de scaune, paturi... şi în rezervă stă pe un scaun, oarecum resemnată, în timp ce asistenta, infirmiera au halate apretate albe, albastre... 6) Englezii par miraţi de debandada din rezerva mea. Nu ştiu engleza, nu le pot explica. 7) Am mai stat şi în alte rezerve, mai sărăcăcioase, mereu urmărind unde lucrează doctoriţa şi plasîndu-mă acolo. Pare a fi observat, dar e neutră, nu-i pasă... Acum, treaz, mă întreb de ce şi-a lăsat poşeta în ultima rezervă, renunţînd să mă consulte, din cauza bomboanelor şi a castanelor de pe covor. E o speranţă că va reveni totuşi? Şi de ce tata a fost atît de imperios iritat? Şi de ce mama e sumar îmbrăcată într-o vizită la spital? Şi, în fond, cine este acea doctoriţă atrăgătoare, capricioasă? Şi de ce, iarăşi, mă gîndesc, în coşmar, să nu mai fac medicina? Nu mai sînt medic din 1975! Părinţii sînt morţi amîndoi de mult timp. Mama era în floarea frumuseţii pe la 35 de ani. Eu aveam atunci 8 ani. Tot atunci am avut halucinaţia cu un cuţit strălucitor între fesele ei goale, cînd dormea pe burtă, pe care m-am dus să-l iau şi nu era nimic... Mama nu s-a trezit, a dormit în continuare. Noaptea următoare am visat acelaşi cuţit sprijinit cu vîrful ascuţit de un fir lung de iarbă foarte verde, se legăna şi nu cădea. Cred că e un vis foarte important, de asta îl ţin mine de la 7-8 ani. În visul acela erau multă lumină şi prospeţime, iar legănatul firului lung de iarbă ce sprijinea cuţitul mi se părea neverosimil de mlădios... de periculos; oricînd cuţitul putea să cadă sau să rupă firul de iarbă, dar asta nu s-a întîmplat.

poem de Elena Silvana Potocean

te temi de
sfârșit fără să știi
cât de dificil începe
alergi după frumos ca după
lupta ce se încheie mereu
cu o capitulare în fața naturii
când viața știm că e o închisoare
cu ușile deschise nu ne pasă rămânem
fideli în fața rutinei și fiecare
dimineață încarcă spații

între noi

aerul dilatat cu acest zbor
înăuntrul unui corp străin
decăderea doar un pretext
în drum spre moarte sigură
până și durerea începe
să dea roade când dezlegi
câinii eșecului care se cheamă
a fi tu însuți lăsând

în urmă

promițătoarele jucării cu baterii de unică folosință
odată pornit filmul nu mai știi dacă te plimbi printre oameni sau vii