ADN literar

vagonul e o conservă de ton expirată îți plac trenurile dar asta e prea mult totuși rugină & trup & sendviș cu ou & marea ți-e teamă că tu ești cel mai puturos din vagon pe drumul de 18 +/-2 ore se bagă căldură fără motiv îți închizi ochii ca pe ușa de la veceu te întrebi cum e să înoți în inima unei balene ușa se trântește te trezești intră un cuplu în vârstă bărbatul pare în jur de cincizeci miroase a diabet cel tras afară din apă poartă pentru totdeauna înlăuntrul său buhăirea soția lui seamănă izbitor cu mama ta probabil că și ei îi curge apă de mare prin vene bărbatul începe să vorbească vocea lui șuieră ca darth vader din cauza operației la gât îmi dezvăluie secretul ciorbei perfecte de burtă + că a fost șofer de camion doar că sănătatea & și fiică-sa lucrează în olanda e chelneriță sau ceva & de acolo trimite bani acasă ea a plătit și operația soția lui aproape ca mama ta nu spune nimic vezi îl strânge uneori pe tip de mână să-și țină...

  1. mâna mea e în dreptul inimii prin spatele tău legată cu o eşarfă roşie la ochi piciorul meu de iederă se caţără pe piciorul tău înot prin aer cu umerii înfloriţi în primăvară cristalul swarowski se mişcă pe piept şi măsoară cusătura inimii o cutie plină cu funda ruptă stau pe vârfuri apoi pe călcâie încât doar o pagină de hârtie mai încape părul tău mă atinge în vreme ce ne alungim ca săgeţile piciorul meu de iederă se ridică în aer ca un braţ tăiat cristalul swarowski mă loveşte în frunte femeia închide ochii mirosind câmpiile din buenos aires mâna mea se retrage de pe şira spinării mâna ta se retrage până la marginea pieptului părul tău leagă gâtul meu apoi îl dezleagă piciorul meu de iederă se ridică în aer şi cade piciorul tău aşteaptă şi îmi opreşte căderea.   2.  pe vârful degetelor respiraţia ta e un talisman deşi părul nu-mi curge pe umeri, ci e tuns scurt franţuzeşte înot cu spatele şi tocurile pantofilor taie podeaua cu înţepătura lor cei t...

Mail în spam – o treabă murdară Citeam ceva pe la 3.17 noaptea, un capitol cu numele love quarantine și tatăl meu intră în cameră, mă trage într-o parte și îmi spune în șoaptă: „o altă găină, golită pe dinăuntru de măruntaie, moartă, într-un sac ascuns în hambar, să nu se știe despre ea căci e întărită de 2 zile”. Mă gîndesc să-i scriu un mail lui sociu, îl întreb de primele sale 2 cărți, despre care nimeni nu mai știe, doar cîte un fragment ici acolo pe net, de parcă au dispărut cu totul, de parcă nici n-au existat; Tatăl meu spune mai departe: „o arunci în văgăună și timp de o noapte va fi devorată de cîinii vagabonzi, de parcă nici nu a existat”, îmi propune o treabă murdară. sociu nu-mi răspunde, probabil mesajul meu a nimerit direct în spam. Eu accept treaba murdară, în sac mi se pare ok; în sac te afli ca un mail în spam, în sac ești în love quarantine, în sac treci foarte ușor dincolo de starea rigor mortis, în sac îți vezi trupul întărit și înmuiat înap...

te poţi ridica în plină mahmureală să priveşti ploaia şi să scrii ceva despre ploaie? e tot ce ţi-a mai rămas. pe la 5 dimineaţa a mers în vîrful picioarelor pînă la frigider, a şoptit ceva de neînţeles în lumina rece a frigiderului, doar pentru sine, deşi spera să-l audă cineva, cei cîţiva porumbei sau poate florăreasa din colţ şi bill shankly care spunea că fotbalul nu ţine de viaţă şi moarte, e mult mai mult de atît. numai iepurii se mai sperie la 5 dimineaţa şi stau cu urechile ciulite, iepurii şi dragostea ta de care îmi spui prea puţine. în tăcere, gîndacii de bucătărie se hrănesc cu resturile noastre. a deschis fereastra, a tras aer în plămîni de parcă ar fi aprins un joint: – nu e nimeni aici, nu vreau să fie cineva aici. pur şi simplu nu mai avea rost.  

Odă vântului de apus I Vânt din Apus, sălbatic, răsuflare A toamnei veștede, tu, care faci Să se stârnească veștedele frunzare Ca stafiile-n fața unui vraci - Întunecate, galbene, lovite De-o boală grea. O, tu, care desfaci Și dai aripi semințelor sfrijite Ce zac în gropi ca hoiturile-n glie; Tu știi că zările vor fi trezite De primăvară - soră-ți azurie Care va podidi întreg pământul - Cu trâmbița-i de foc, fărcând să-nvie Miresme și culori. Căci tu ești vântul Distrugerii și vieții. Crunt ți-e cântul ! II Tu care poți sub bolțile adânci Hoinarii nori ca niște frunze moarte, Ce se târăsc în slăvi sau peste stânci Heruvi de ploaie și de ceruri sparte, Pe-albastra coamă-a valului tău clar, Din marginile zării, de departe Șuvițele furtunilor răsar Cu părul smuls din capul unei crunte Și aprige Menade. Vânt gropar Al anului murind, pe-a cărui frunte Se-nalță-o noapte grea ca un mormânt, Boltită de puterea ta de munte, Din al cărui văzduh de neînfrânt Țâșni-vor flăcări, grindini, aprig vân...

La depărtări distanță Te vreau și tu nu ești aici. Mă opresc în grădina asta, respirând culoarea ce e gândul înainte de rostire în aerul încremenit. Numele tău însuși e o suflare ștearsă și, deși îl scot din mine iar și iar, îmi scapă printre degete. În seara asta te fac din minte, te imaginez, mișcarea ta mai clară decât cuvintele pe care ți le dau să spui că le-ai mai spus cândva. Oriunde-ai fi acum, în capul meu te uiți la mine fix, stând în picioare-n fața mea pe când lumina rece a orelor târzii se-absoarbe în pământ. Gura nu mi-a ieșit prea bine, însă zâmbești și-așa. Te țin aici aproape, la depărtări distanță, inventând iubirea, până ce strigătele caprimulgilor întrerup și schimbă ce urma să fie, ce era sigur că va fi, în amintire. Stelele ne filmează pentru nimeni. Tu Neinvitat, gândul la tine a rămas până târziu în mintea mea, am adormit, visându-te mult și m-am trezit cu numele tău, ca lacrimile moi, sărate, pe buzele mele, sunetul silabelor lui strălucitoare ca un farmec, ca ...

Adolescență S-a holbat în ochii mei cu o privire pe care o pot vedea și-acum. Avea o privire care-o străpungea pe-a mea. Simțeam că știa că eram invidios pe ce făcea; și știa că dintotdeauna aș fi vrut să știu la acea vreme că ceea ce făcea el era ceva după care întotdeauna voi fi tânjit mai târziu în viață, la fel ca el. Îi plăcea ceea ce făcea. Privirea era a extazului pur. Jubila. Știa. Încă-mi aduc aminte privirea lui. Dispoziție Ca și cum numele pe care le folosim pentru a numi folosința clădirilor ne radiografiază sufletele, război fără sfârșit: Palat. Închisoare. Templu. Școală. Piață. Teatru. Bordel. Bancă. Război fără sfârșit. Pentru că a numi înseamnă a poseda visurile necunoscuților, templul e jignit și cere abolirea bordelului, acum teatru, acum școală; școala disprețuiește templul, palatul, piața, banca; banca, prin refuzul de a-și numi deponenții, îi primește pe toți, cu toate că, înfuriați, prizonierii în fiecare noapte macină o altă piatră din grămada de sub palat. Răzb...