Odă vântului de apus - Percy Bysshe Shelley


Odă vântului de apus


I

Vânt din Apus, sălbatic, răsuflare
A toamnei veștede, tu, care faci
Să se stârnească veștedele frunzare

Ca stafiile-n fața unui vraci -
Întunecate, galbene, lovite
De-o boală grea. O, tu, care desfaci

Și dai aripi semințelor sfrijite
Ce zac în gropi ca hoiturile-n glie;
Tu știi că zările vor fi trezite

De primăvară - soră-ți azurie
Care va podidi întreg pământul -
Cu trâmbița-i de foc, fărcând să-nvie

Miresme și culori. Căci tu ești vântul
Distrugerii și vieții. Crunt ți-e cântul !

II

Tu care poți sub bolțile adânci
Hoinarii nori ca niște frunze moarte,
Ce se târăsc în slăvi sau peste stânci

Heruvi de ploaie și de ceruri sparte,
Pe-albastra coamă-a valului tău clar,
Din marginile zării, de departe

Șuvițele furtunilor răsar
Cu părul smuls din capul unei crunte
Și aprige Menade. Vânt gropar

Al anului murind, pe-a cărui frunte
Se-nalță-o noapte grea ca un mormânt,
Boltită de puterea ta de munte,

Din al cărui văzduh de neînfrânt
Țâșni-vor flăcări, grindini, aprig vânt !

III

Tu, ce-ai trezit din visul ei de vară
Mediterana-n somn ademenită
De murmurul din apa ei prea clară

Și care, lângă-o insulă vrăjită
Vedea în vis vechi turnuri și palate
Vibrând în apa strașnic limpezită

Și doldora de alge minunate -
Tu care faci Atlanticul să geamă
Frângându-se în hăuri zbuciumate

Iar negrele păduri i se destramă
În fundurile apei, tremurând
Cuprinse de o nesfârșită teamă

Când simt al tău năpraznic glas vibrând, -
Auzi, auzi oceanele gemând !

IV

De-aș fi o frunză moartă, sau de-aș fi
Un nouraș plăpând, să zbor cu tine;
Un val de-aș fi, ca să mă-ndupleci și

Împărtășind puterea ta cu mine,
Să-mi dai din libertatea ta o parte;
De-aș fi măcar copil, să-ți mai pot ține

Tovărășie-n zboruri avântate,
Ca-n vremea când mi se părea firesc
Să te întrec spre ceruri depărtate;

N-aș mai veni la tine să cerșesc
Cum fac acum. Ridică-mă ușor
Ca pe un val sau frunză. Mă sfârșesc.

Povara timpului a frânt din zbor
Un frate-al tău: semeț, cutezător !

V

Fă-mă, ca și pădurea, lira ta !
Ni-s frunzele la fel de căzătoare.
Puternicul tău dangăt va lua

Din amândoi tomnatice și clare,
Adânci și grave tonuri. Duh cumplit,
Fii duhul meu ! Năvalnică suflare !

Alungă-mi gândurile ce-au murit,
Ca frunze veștede prin univers,
Ca să grăbească noul Răsărit !

Și-mprăștie-mi, prin vraja ăstui vers,
Cuvintele - scântei, ca să se-aștearnă
Profetic lângă- al oamenilor mers,

Cu zvon de goană. Când e iarnă-afară
Mai poate fi departe primăvara ?

Traducere: Petre Solomon

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

ITHACA - Constantinos Kavafis

corabia – un poem de Matei Vişniec