trei poezii de Charles Bukowski
A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus
poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific
un individ care-a încercat să mă violeze.
iar mi-am pierdut cheia de la maşină.
am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o
porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las.
Rochelle aproape-a căzut în supradoză
şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o.
are coastele fisurate şi una dintre ele
i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie.
unde-i pieptenele meu?
al tău e plin de mizerii.
nu ţi-am văzut pieptenele,
i-am spus.
Singur cu toată lumea
carnea înveleşte oasele
şi ei pun şi-o minte acolo
şi uneori şi-un suflet
şi femeile sparg vaze
de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-şi găseşte
perechea
dar o ţin tot într-o
căutare
târându-se în paturi
afară din paturi.
carnea înveleşte oasele
şi carnea caută
ceva mai mult decât
carnea.
n-avem nicio şansă:
suntem prizonierii
aceluiaşi scenariu.
nimeni nu-şi găseşte
perechea.
gropile de gunoi pline
ospiciile pline
spitalele pline
cimitirele pline
nimic altceva
plin.
Confesiune
aşteptând moartea
ca pe un pisoi
care-o să-mi sară
pe pat.
îmi pare atât de rău
pentru nevasta-mea
o să găsească
trupul ăsta
ţeapăn
alb
o să-l scuture o dată
apoi poate
încă o dată
Hank!
Hank nimic.
nu că o să crăp
mă îngrijorează,
nevastă-mea
singură cu grămăjoara
aia
de nimic.
aş vrea să ştie că
pentru toate nopţile
în care am dormit împreună
chiar şi cele mai inutile
certuri
au fost lucruri
întotdeauna splendide
şi că cele mai grele
cuvinte
pe care m-am temut
să i le spun
pot fi acum spuse:
te
iubesc.
POEZII DE CHARLES BUKOWSKI - TRADUCERE PETRU DIMOFTE
RăspundețiȘtergereCauză şi efect
cei mai buni dintre noi mor de propria lor mână
doar pentru a evada –
cei rămaşi în urmă
nu vor înţelege niciodată
de ce cineva
ar dori vreodată
să scape
de
ei.
Charles Bukowski
Pentru Jane
225 de zile sub iarbă
şi tu ştii déjà mai multe decât mine.
ei te-au lăsat demult fără sânge,
eşti un băţ uscat într-un coş.
aşa merg lucrurile?
în camera asta orele dragostei
mai fac încă umbre.
când ai plecat
ai luat cu tine aproape
totul.
nopţile îngenunchez
în faţa tigrilor
care nu ma vor lăsa să exist.
ceea ce tu ai fost
nu se va întâmpla încă o dată.
tigrii m-au descoperit
iar mie nici nu-mi pasă.
Charles Bukowski
Ȋn capcană
nu dezveli dragostea mea,
ai putea afla un manechin;
nu dezveli manechinul,
ai putea afla
dragostea mea.
Charles Bukowski
Ce putem face?
când se poartă foarte bine, există blândeţe în Umanitate.
o anume înţelegere şi, uneori, fapte
curajoase.
dar per total este o masă, o bulboană cu
prea puţin conţinut.
e asemeni unui animal uriaş în somn profund şi
pe care nu-l poate trezi nimic.
când este activată se remarcă îndeosebi prin brutalitate,
egoism, judecăţi injuste, crimă.
Fii bun
Ni se cere mereu
să înţelegem punctele de vedere ale altor persoane
fără să conteze cât sunt de
demodate
de prosteşti sau de
pline de ură.
Charles Bukowski
Pasăre fericită
în inima mea este o pasăre fericită care
vrea să iasă în lume
dar eu sunt prea dur pentru ea,
îi spun, stai acolo, n-am de gând
să las pe nimeni să te
vadă.
Charles Bukowski
Carson McCullers
a murit de alcoolism
înfăşurată cu o pătură
într-un scaun de pe puntea
unei nave
care traversa oceanul.
cărţile ei despre
înspăimântătoarea singurătate
cărţile ei despre
cruzimea
iubirii lipsite de iubire
au fost tot ce a rămas
din ea
după ce un turist care se plimba pe punte
i-a descoperit trupul
şi a informat căpitanul;
a fost imediat depozitată
într-o altă zonă
a vaporului
în timp ce toate din jur
continuau exact
aşa cum
scrisese ea.
Charles Bukowski
Melancolie
istoria melancoliei
ne include pe toţi.
Charles Bukowski
Charles Bukowski
Ce-ţi mai face inima?
în perioada celor mai grele vremuri
pe băncile din parc
în puşcării
sau trăind cu
curvele
am avut mereu această mulţumire –
n-aş numi-o fericire –
care era mai mult un echilibru
interior
o acomodare
la orice se întîmpla
şi care îmi era de ajutor în
fabrici
şi atunci când relaţiile
cu fetele mergeau
prost.
Charles Bukowski
Şi acum ?
cuvintele vin şi se duc
zac bolnav
telefonul sună, pisica doarme
Linda aspiră
aştept să trăiesc
astept să mor.
Charles Bukowski
Oh Yes
sunt lucuri mai îngrozitoare decât
singurătatea
dar e nevoie de decenii
pentru a realiza asta
şi de cele mai multe ori
când realizezi
este deja prea târziu
şi nimic nu-i mai îngrozitor
decât acest
prea târziu.
Charles Bukowski
Poem la aniversarea celor 43 de ani ai mei
să o sfârşeşti singur
în cavoul unei camere
fără ţigări
sau vin –
numai cu un bec
şi cu o soba de fier,
cu părul sur –
şi bucuros că ai
camera.
Charles Bukowski
Paris
niciodată
chiar în vremurile bune
n-am visat să
mă plimb purtând beretă
cu bicicleta prin acea
metropolă
iar Camus
întotdeauna
m-a
călcat
pe
nervi.
Charles Bukowski
Mulțumim!
RăspundețiȘtergereAm auzit un Bâz – când am murit
RăspundețiȘtergereEmily Dickinson
Am auzit un Bâz – când am murit;
Nemişcarea din jurul propriei mele forme
Era asemeni încremenirii din aer
În mijlocul trecerii a două vijelii enorme.
Ochii strânşi au devenit uscaţi
Şi-întregu-mi suflu s-a prăbuşit în sine,
Ca pentru un nou început – când Regele
Se va înfăţişa în toată gloria, în fine.
Mi-am încordat voinţa pentru a salva
Acea partea din mine care ar fi putut fi
Transferată în altceva –
Şi-atunci a intervenit un zbor
Sub Albastru, nesigura Pendulare
Între lumina din mine şi prăpăd.
Şi atunci Fereastra s-a clătinat –
Şi-atunci n-am mai putut vedea să văd.
trad Petru Dimofte
În casă era linişte şi în lume era calm
RăspundețiȘtergereWallace Stevens
În casă era linişte şi în lume era calm.
Cititorul a devenit carte, iar noaptea de vară
Era însăşi esenţa conştientă a cărţii.
În casa era linişte şi în lume era calm.
Cuvintele au fost rostite ca şi cum cartea n-ar fi existat,
Exceptându-l pe cititorul care, aplecat asupra paginii,
Dorea acea aplecare, dorea nespus de mult să fie
Eruditul pentru care cartea era adevărată, pentru care
Noaptea de vară este la fel de perfectă ca gândirea.
În casa era linişte pentru că aşa trebuia să fie.
Liniştea era parte a înţelesului, parte a minţii:
Accesul perfecţiunii la pagină.
Şi în lume era calm. Adevărul într-o lume calmă,
În care nu există alt înţeles, el însuşi
Este calm, el însuşi este vară şi noapte, el însuşi
Este cititorul aplecat care citeşte acolo, târziu în noapte.
trad Petru Dimofte
Peter Quince la clavir
RăspundețiȘtergereWallace Stevens
I
La fel cum degetele mele apăsând aceste clape
Fac muzică, aceleaşi sunete-ale sinelui
Fac, de asemeni, muzică în spiritul meu.
Asta înseamnă că muzica este emoţie, nu sunet;
Şi astfel, ceea ce eu simt acum,
Aici , în această cameră, dorindu-te,
Gândindu-mă la rochia ta în nuanţe de-albastru,
Este muzică. Reaminteşte acel fior
Trezit în bătrâni de Suzana,
De acea seară verde, caldă şi clară,
Când ea se îmbăia în nemişcarea atentă-a grădinii , în vreme ce
Bătrânii cu ochi congestionaţi, pândind-o, simţeau
În esenţa profundă- a fiinţei lor vibrând
Corzi fermecate, iar strunele ciupite
Pulsau înălţând fragede osanale.
II
În apa aceea verde, caldă şi clară,
Stătea Suzana.
Ea simţea freamătul strunelor
Şi imagini ascunse
I se revelau.
Prea plinul acelor linii melodice
A smuls din pieptul ei un oftat..
Stătea aşezată pe lespedea băii,
În răcoarea
Unor emoţii demult trecute.
Prin frunze, răzbătea
Roua
Unui vechi entuziasm.
A păşit prin iarbă,
Încă tremurând.
Adierele vântului erau slujitoarele ei,
Care o urmau timid
Aducându-i şalurile mătăsoase
Încă fluturânde.
O respiraţie atingân mâna
A amuţit zgomotele nopţii.
S-a întors –
Un talger a răsunat
În mijocul cornurilor bubuitoare.
III
Imediat, cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine,
Au apărut însoţitoarele ei bizantine.
Erau contrariate de ţipetele Suzanei, sub luna plină,
Împotriva bătrânilor prezenţi acolo, în grădină;
Iar respiraţia,şoaptele lor repezi şi moi,
Aminteau de o salcie bătută de ploi.
Lumina lampilor ridicate de ei, anonimă,
A dezvăluit-o pe Suzana goală ca o ştimă.
Şi atunci, necredincioasele bizantine
Au fugit – cu-n zgomot ca acela făcut de tamburine.
IV
În minte frumuseţea este trecătoare –
O trecere fulgurantă dinspre azi spre mâine,
Dar în carne este nemuritoare.
Trupul moare; frumuseţea trupului rămâne.
Astfel, mor serile alunecând uşor prin verde,
O undă nesfârşită curgând mereu spre-a nu se pierde.
Astfel, mor grădinile, respiraţia lor smerită mirosind
Deja a iarnă, regretând, privind înapoi cu jind.
Astfel, mor fecioarele, întru-această celebrare-anume,
Mereu proaspătă,-a corului tuturor fecioarelor din lume.
Muzica Suzanei a atins corzile neruşinării
Acelor bătrâni cu păr alb, dar, scăpând din plasa nopţii,
În urmă nu a rămas decât gunoiul Morţii.
Acum, în imortalitatea-i, îndepărtată şi suavă,
Cântă la vioara transparentă a propriei memorii,
Eliberând un permanent psalm de slavă.
trad Petru Dimofte
Despre poezia modernă
RăspundețiȘtergereWallace Stevens
Poezia minţii în tentativa de a găsi
Ceea ce este de ajuns; nu este necesar să găsească
Întotdeauna ceea ce caută: scenariul a fost stabilit; se repetă
Doar textul.
Apoi piesa se schimbă
În altceva. Trecutul ei a fost un cadou.
Ea trebuie să trăiască, să se adapteze la limbajul locului.
Trebuie să întâlnească bărbaţii timpului şi să întâlnescă
Femeile timpului. Trebuie să reflecteze asupra războiului
Şi să găsească ceea ce este de ajuns. Trebuie
Să construiască o scenă nouă. Trebuie să urce pe acea scenă
Şi, ca un actor niciodată mulţumit, încet şi meditând,
Să sufle acele cuvinte care în ureche,
În gingaşa ureche a minţii, repetă,
Cu exactitate, ceea ce ea vrea să audă, sunetul
Cărora e ascultat de o audienţă invizibilă,
Nu piesa, ci pe sine însăşi, exprimând
Emoţiile a două persoane în momentul când cele două
Emoţii devin una. Actorul
Este un metafizician în întuneric, dând viaţă
Unui instrument, atingând strune subţiri şi iscând
Sunete care rezonează cu exactitate imediată
Şi care conţin mintea în întregime, mai jos de atât neputând coborî,
Mai sus de atât neavând dorinţă să urce.
Şi trebuie
Să fie dobândirea unei împliniri – poate
Fi un om patinând, o femeie dansând, o femeie
Pieptănându-se. Poezia ca acţiune a minţii.
trad Petru Dimofte
Cântecul sfârşitului
RăspundețiȘtergereWalter de la Mare
Ajuns la capătul Tuturor Vârstelor,
Cavalerul stătea pe calul lui înaripat;
Armura-i era roşie şi plină de rugină,
În inima-i nici o mâhnire nu-şi făcuse pat.
Şi-a ridicat cu-o mână viziera
De pe faţa numai piele şi os, privind departe,
Iar armăsarul a întors capul şi-a nechezat,
Neclintiţi amândoi în acea singurătate.
Nici o pasăre deasupra căderii din timp
Nu se-auzea, nici cântec de dragoste şi nici chemare;
Nu respira nici vântul:
Nemişcare.
“Eu singur şi acest sfârşit!” răcnit-a Cavalerul;
A eliberat frâul şi-a dat pinteni cu putere –
Lansând în spaţiu cea din urmă provocare:
Şi tăcerea a rămas tăcere.
trad Petru Dimofte
Cei care ascultă
RăspundețiȘtergereWalter de la Mare
“E cineva acasă?” a strigat Călătorul,
Şi-a bătut în uşa luminată de razele lunii;
În tăcerea mare, calul rupea smocuri
De iarbă printre ferigile înalte cât alunii;
O pasăre a izbucnit peste capul Călătorului,
Dintr-un meterez al vechiului castel;
A lovit în poartă din nou, a doua oară:
“E cineva acasă?” a strigat el.
Dar nu a coborât nimeni să-i deschidă;
Nu s-a iţit nici un cap prin barele de fier forjat
Care să-l privească în ochii cenuşii,
Cum aştepta acolo perplex şi nemişcat.
Numai stafiile, mereu atente la orice zgomot,
Care locuiau atunci odăile pustii,
Ascultau înlemnite sub clar de lună
Vocea aceea venită de departe, din lumea celor vii –
Strânse pe scările-înnegrite, care duceau
Spre holul gol, palid luminat în razele de lună,
Cu urechile ciulite-n aerul învolburat
De vocea Călătorului, încă vibrând precum o strună.
Iar el simţea-n inimă straneitatea locului,
Încremenirea lor fiind răspuns chemării lui;
În vreme ce calul rupea din iarba-naltă sub cerul
Înstelat, între copacii lucind fosforescent, verzui.
Brusc, Călătorul a izbit cu toată forţa-n uşă,
Ridicând capul spre ferestrele întunecate:
“ Spuneţi-le că am venit şi că nimeni n-a răspuns,
Că mi-am ţinut cuvântul dat”, a mai strigat în noapte.
Ascultătorii nici măcar n-au tresărit,
Deşi vorbele rostite de el reverberau anume
Ecouri lungi în penumbrele castelului încremenit –
Vorbele singurului om respirând în acea lume.
Ai ! ei au auzit piciorul lui săltând în scara şeii
Şi sunetul potcoavelor pe piatra tare,
Şi-apoi s-a-înstăpânit din nou tăcerea mare,
Iar tropotul copitelor s-a stins în depărtare.
trad Petru Dimofte
Napoleon
Ce este lumea, soldaţi ?
Lumea sunt eu:
Eu, această nesfârşită ninsoare,
Cerul acesta greu;
Soldaţi, acesta însingurare
Prin care mergem
...Sunt eu.
Walter de la Mare (1873 - 1956)-"Napoleon ‘’
Trad Petru Dimofte
Bătrânele nave
RăspundețiȘtergereJames Elroy Flecker
Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape ,
Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,
O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
(Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
– Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn…
Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Și întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.
trad Petru Dimofte
Brumana
RăspundețiȘtergereJames Elroy Flecker
Eu nu o să mai ajung nicicând, nicicând acasă !
Câmpuri verzi din Anglia sclipind sub ploaia deasă
Desfăşuraţi-vă larg păşunile cu margarete,
Forturile cu licheni, iedera urcând pe perete,
Până-n dimineaţa mea de-aici – o, râuri curgând, adânci
Şi line, şi limpezi pe şesul meu de joacă de atunci,
Păstraţi-mi în cupele regeşti întreaga-vă iubire,
Şi – gărzile de la ţărmul sudic vin în amintire
Cu parfum de vechi prieteni – păstraţi ultimele versuri
Ale legendei pentru mine, o, pini care demult pe şesuri,
Copil fiind, mi le-îngânaţi, când vântul în crengi cerea-alinare,
Iar eu ascultam privind orizonturi de dincolo de mare.
Pini trădători, aţi cântat tot ce viaţa-a dovedit că-i fals
În cele mai false basme dintre basme.
De peste zări, pământul a trimis semn din ce-a rămas
Din fostă muzică-a pădurii native de acasă,
În vreme ce din pulberile mării, din zvonuri şi miasme,
Umbre şi spectre-ale amiezii, din spume de mătasă
Călătorind pe vânturile verii – străvezii fantasme –
Viori de aer au iscat un molcom sunet de pripas.
O, arbori, vă-ascult când ora-n cade-n înserări,
Vă aud şoptind, ” Sunt mări mai vechi, sunt mări
Care bat pe plaje mai întinse,
Unde peştii melc îşi plimbă turnurile sidefii, ca-n vis,
Spre roci sculptate sau stânci urcând spre ţărm ca nişte scări “,
Vă aud, “ Sunt ţinuturi de brumă neatinse
Unde ard în flăcări flori din paradis.”
Sub mine,dincolo de dealuri, se-alintă-un palmier,
Sub mine, cu vuiet, se sparge-n marea-n maluri;
Mai jos de mine,-n vale, dorm sub lumina altui cer
Oraşe din Liban, visând în penumbră şi-n răcoare,
Unde odată regii din Tir domneau fără de vreme,
Lor înşile urmându-şi ca apele în valuri;
Iar împrejur înoată munţi albi de-omături şi de soare,
Ca mari lebede plutind pe un lac ceresc – sau vechi trireme.
Dar voi urca pe-împădurita coastă
Unde e crângul cel mai des, o, pini, fraţi cu ceilalţi pini,
Şi când se crapă zorii în pragul noii dimineţi,
Şi marea doarme, şi-n munţi sunt încă munţi de-ntunecimi ,
Inima-mi nu va-nceta s-asculte, acolo sus, pe creastă.
Căci pinii sunt arbori care duc vorbele-n lumea largă
Şi-s plini de basne, de veselii şi de tristeţi.
E-aşa plăcut să priveşti printre crengi spre cer,
Să-l vezi ba roşu-îmbujorat, ba cu pielea vânăt-neagră.
E-aşa plăcut să zaci plutind departe, corăbier
Pe patul frunzelor de pin căzute . . .
Chiar dacă-o şopârlă verde la joacă mă îmbie,
Şi vântul mă vrăjeşte cu arome mult plăcute
De smirnă, de lavandă sau de iasomie,
Vreau să uit jumătatea de pribegii care mă-apasă,
Dar cealaltă jumătate să-mi stea aproape sper,
Vreau să visez, să visez că iarăşi sunt acasă.
trad Petru Dimofte
****
RăspundețiȘtergereLasă-i să pună piciorul peste tot;
Apoi deschide-mi vinele, să înnot
Spre tine, Doamne! prin lacul de rubin;
Capul ars de foc mi-l pune-n ţeapă şi-n
Vânt împrăştie cenuşa care sunt.
Cum, Doamne, ştii atomii toţi, în amănunt,
Cred că-ntr-o zi mă vei recupera din colb
Şi-oi învia cu drepţii din nimicul orb.
James Graham (1612 - 1650) – General si poet scotian.Versuri scrise pe geamul celulei în noaptea dinaintea execuţiei
trad Petru Dimofte
****
RăspundețiȘtergereAstfel, timpul ne ia ce avem cu o mână,
Bucurii, tinereţe, dragoste – totul,
Şi ne dă cu celalată un pumn de ţărână:
Ajunşi la capăt de drumuri, plătim ortul
Şi-n bezna cavoului umed şi mohorât
Se-închide povestea zilelor noastre. Atât.
…Dar, din praf şi din lut, unde m-a dus năpasta, Domnul mă va-nălţa în Paradis. Cred asta.
Walter Raleigh (1554 - 1618). Versuri scrise în noaptea de înaintea execuţiei . Found in his Bible in the Gate-house at Westminster, London.
trad Petru Dimofte
anonim, foarte faine, foarte faine.
RăspundețiȘtergere