poezii de Edgar Allan Poe


Annabel Lee

În urmă cu mulţi ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc şi ea iubirea-mi să poată-împărtăşi.

Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea –
Eu şi frumoasa Annabel Lee –
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.

Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-îngheţând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Şi de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o şi-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.

Îngerii din Paradis, mai puţin fericiţi,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri –
Da! Din acest motiv (toţi oamenii ştiu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-îngheţând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.

Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi –
A celor mult, mult mai deştepţi decât noi –
Şi nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărţi sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.

Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi –
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.

Corbul [The raven]

Într-o noapte tristă tare, cugetam fără-ncetare
La învăţături uitate ce mă năpădeau de zor –
Moţăind culcat pe-o parte, o bătaie sună-n noapte,
Cineva părea că bate, bate-n uşa mea uşor.
Zic, "Vreun călător, pesemne, bate-n uşa mea uşor –
Doar atât, un călător".

Amintirea mea e bună, era iarnă, prima lună;
Jarul muribund fantoma şi-o plimba jos pe covor.
Ah, doream o dimineaţă; – în zadar ceream povaţă
De la cărţi triste la faţă, c-am pierdut-o pe Lenore –
O mândreţe de fecioară, îngerii îi spun Lenore –
Nume-aicea pieritor.

Şi foşnea ca o hârtie draperia purpurie,
Îmi dădea fiori fantastici, mă speria îngrozitor;
Să nu stea inima-n mine, îmi tot repetam, vezi bine,
"E vreun călător ce vine şi acum e în pridvor,
Şi-a venit în noaptea asta şi acum e în pridvor –
Poate doar întâmplător".

Mi-am venit apoi în fire; şi-am rostit cu-nsufleţire,
"Domn sau doamnă, cu francheţe eu iertarea v-o implor;
Ciocăneaţi şi n-auzisem, că aproape adormisem,
Dar apoi, când mă trezisem, că băteaţi încetişor,
Mă gândeam că-i o nălucă" – şi-am dat buzna în pridvor; –
Beznă, niciun călător.

Noaptea o scrutam cu teamă, şi-am rămas, de bună seamă,
Şovăielnic, în visare, cum n-a fost vreun muritor;
În perfecta nemişcare şi-n acea tăcere mare,
Doar o şoaptă blând răsare, căci am spus încet, "Lenore?"
Asta-am zis şi doar ecoul mi-a răspuns grăbit, "Lenore!" –
Doar atât, oftând uşor.

M-am întors iar în odaie mistuit de-o vâlvătaie,
Şi din nou aud bătaia, parc-acuma mai sonor.
Şi-am zis, "Clar, nu-i o părere, la fereastra cu zăbrele
Cineva stă în tăcere ciocănind în geam de zor –
Hai să văd cine-i acela care bate-n geam de zor –
Numai vântul trecător.

Dau zăbrelele deoparte, când, c-un foşnet tare foarte,
Din trecutul sfânt şi tainic intră-un corb impunător;
N-a părut să se sfiască; şi n-a dat să zăbovească;
Ci deasupra uşii mele, s-a oprit tăcut din zbor –
Chiar pe bustul mândrei Pallas s-a oprit tăcut din zbor –
Şi a stat netemător.

A lui fire băgăreaţă mi-a pus zâmbetul pe faţă,
Şi priveam cât e de aspru acel negru zburător,
"Deşi creasta pene n-are, nu ţi-e teamă", zic eu tare,
"Corb ce vii şi-aduci teroare din al Nopţii-obscur decor –
Spune-mi nobilul tău nume din al Iadului decor!"
Zise corbul, "Nu-i uşor".

Mult m-am minunat, fireşte, s-aud corbul că vorbeşte,
Chiar dacă răspunsul simplu îmi părea întâmplător;
Spun cu inima curată, niciun om n-a fost vreodată
Binecuvântat să vadă corb în casă stând din zbor –
Sau vreo altă creatură pe un bust că stă din zbor,
Cu-acest nume, "Nu-i uşor".

Însă Corbul nu clipeşte şi-altă vorbă nu rosteşte
Parcă şi-a sleit puterea-n croncănitul lui sonor.
Stă aşa în nemişcare – nicio pană nu-i tresare –
Până-am zis, "Amici pe care i-am avut s-au dus în zbor –
Şi-o să pleci şi tu, ştiu bine, ca Nădejdea mea în zbor".
Zise corbul, "Nu-i uşor".

Tremur când tăcerea-i frântă auzindu-l cum cuvântă,
Dar îmi spun, "Ştie-o zicală şi-o repetă aici de zor,
De la vreun stăpân aflată, care-a fost lovit de Soartă
Ce-n nefericire-l poartă într-un ritm ameţitor –
Năruind a lui Speranţă într-un ritm ameţitor
Până zice, «Nu-i uşor»".

Corbul încă mă vrăjeşte şi simt chipul că-mi zâmbeşte,
Şi împing un jilţ în faţa bustului seducător;
Catifeaua îmbietoare mă îndeamnă la visare
Ca să cuget cu răbdare la cumplitul zburător –
Şi ce-a vrut să spună oare, el, cumplitul zburător,
Croncănind un "Nu-i uşor".

Voiam să ghicesc degrabă, dar n-am spus nicio silabă
Către pasărea cu ochiul ei arzând, pătrunzător;
Lampa lumina în noapte şi cu capul într-o parte,
M-am lăsat pe căptuşeala jilţului impunător,
Dar ştiam că niciodată jilţul meu impunător
Nu va şti al ei fior.

Simt cum camera-i umplută de-o aromă neştiută
De la Serafimi ce calcă cu un clinchet pe covor.
"Domnul ţi-a trimis", strig tare, "îngeri cu putere mare
Să-ţi aline dorul care ţi-aminteşte de Lenore;
Nu mai sta, ci bea licoarea, ca să uiţi de-a ta Lenore!"
Zise corbul, "Nu-i uşor".

"Tu, profet sau arătare, pasăre sau bocitoare! –
Care vii dus de furtună ca un crud Ispititor,
Pe-acest ţărm plin de mâhnire fără nicio şovăire –
Într-o casă-n pustiire şi Teroare te implor –
Ştii vreun leac prin ţări străine? Hai, adu-mi-l, te implor!"
Zise Corbul, "Nu-i uşor".

"Tu, profet sau arătare, pasăre sau bocitoare! –
Pe-acel Rai ce ne veghează şi pe Domnul ce-L ador –
Inima de jar mi-e plină, colo-n Eden, în Grădină,
Oare va găsi odihnă, spune-mi, este şi Lenore? –
Cea fecioară luminoasă – îngerii îi spun Lenore".
Zise Corbul, "Nu-i uşor".

"Vorba ta-i de despărţire", strig atunci cu îndârjire –
"Du-te în furtuna aspră şi în Iadul arzător!
Vezi să nu îmi laşi vreo pană din minciuna grosolană!
Du-te, mi-ai deschis o rană! – De pe bust să pleci în zbor!
M-ai rupt inima cu ciocul, de la uşă pleacă-n zbor!"
Zise Corbul, "Nu-i uşor".

Şi n-ascultă, teamă n-are, şade acolo-n continuare
Pe-acel bust al mândrei Pallas unde s-a oprit din zbor;
Cu-ai lui ochi ce mă fixează pare-un demon ce visează,
Pe când lampa proiectează a lui umbră pe covor;
Şi-al meu suflet stând în umbra ce pluteşte pe covor
Să se-nalţe – nu-i uşor!

Eulalie - un cântec

Trăiam sihastru
Pe-un jalnic astru
Şi sufletu-mi apă era stătută, ceţoasă,
Până ce blânda, frumoasa Eulalie îmi deveni
Îmbujorată mireasă,
Până ce-auria fată Eulalie îmi deveni zâmbitoare mireasă.

Ah, stelele-n-nalt
Mai palide ard
Decât ochii fetei scânteietoare
Şi nicicând fulguiri,
Selenare aburiri
În tonuri de purpuri şi mărgăritare,
Nu s-ar putea asemui cu-ale modestei Eulalie bucle-smerite la-nfăţişare,
N-ar putea cândva preţui cât-ale limpedei Eulalie, bucle umile la-nfăţişare

Îndoială şi chin
Nu, nu mai revin
Căci sufletul ei în suspine mă va-nsoţi,
Şi, cât e ziua de mare,
Arde puternic în zare,
Astraea pe bolţi azurii,
În timp ce soţia-mi, Eulalie, mereu înalţă spre ea privirea-n tării
În timp ce frageda Eulalie, mereu înalţă spre ea priviri viorii.

Un vis în vis

Te sărut pe frunte-acum!
În ora-n care-ncepe sau se termină-un drum,
Lasă-mă să-ţi mărturisesc, nicidecum
Tu n-ai greşit atunci când ai zis
Că zilele vieţii mele-au fost un vis;
Iar dacă speranţa a zburat departe
Într-o zi sau într-o noapte,
Într-o nălucire sau în niciuna,
Ea nu-i, oricum, pierdută pentru totdeauna?
Tot ce vedem şi simţim pe-acest pământ,
E numai un vis în vis şi-atât.

Stau în mijlocul urletelor mării
Pe ţărmul tormentat de val, de briciul sării,
Şi strâng în palma mâinii mele
Firele de nisip aurii ca nişte stele –
Cât de puţine! Şi, totuşi, ele-mi scapă
Printre degete în apă,
Iar lacrimile-şi fac culcuş sub pleoapă.
O, Doamne! N-aş putea să le mai ţin,
Dacă strâng pumnul, câtuşi de puţin?
O, Doamne! N-aş putea salva măcar un fir
De valul care vine, neînduplecatul zbir?
Tot ce simțim și vedem pe-acest pământ,
E numai un vis în vis şi-atât?

Versuri despre bere

Plin cu-amestec de-aur şi de chihlimbar,
Voi goli încă odată-acest pahar.
Iată, viziuni hilare prind a se cățăra
Prin cămăruțele din mintea mea.

Gânduri prea tot stranii şi fantezii
Capătă viaţă şi-apoi se pierd, pe rând.
Astăzi beau bere blondă-întreaga zi,
Nu-mi pasă că trece timpul ca un gând.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

ITHACA - Constantinos Kavafis

corabia – un poem de Matei Vişniec