cinci poeme de Robert Frost

Abstract

Rugăciune de Primăvară
 
O, dă-ne nouă astăzi bucuria florilor
Și ne ajută să nu ne visăm prea departe
Spre incerta rodire, ci a încercărilor
Ne ține tot anul înviind ca din moarte.

O, dă-ne nouă desfătare în albul grădinii
Inefabili ziua, fantome în noaptea afundă
Blagosloviți să avem fericirea albinii
Roind în jurul pomilor cu diademă rotundă.

Fă-ne fericiți precum pasărea colibri
Care meteoric deasupra stupinei se-arată
Și după ce cu ciocul ca acul în floare izbi
Se înălța în văzduh și stătea nemișcată.

Căci aceasta-i iubirea și nimic altceva
Lăsată de Dumnezeu din raiul ceresc
Să-i sfințească pe oameni atât cât va vrea
Pe măsura în care și ei se sfințesc. 
 
Acum închide ferestrele 
 
Acum închide ferestrele şi spune câmpurilor ssssst:
Dacă trebuie, lasă copacii să-şi tremure frunza-n tăcere;
Acum nu se mai aude nicio pasăre, iar dacă vreuna cântă,
Fie-n paguba mea această pierdută plăcere.
Va fi cu mult mai înainte ca mlaştinile să revină,
Mai înainte s-apară prima pasăre şi primul ei cânt:
Aşa că-închide fereastra să nu mai auzi vântul,
Dar să vezi cum toate-s agitate de vânt.

Deplina dăruire

Țara era a noastră-nainte de-a fi noi ai țării,
Era a noastră cu peste-un veac mai înainte
Ca noi să devenim poporul ei. Era a noastră
În Massachusetts și-n Virginia,
Dar noi eram ai Angliei, niște supuși
Stăpâni pe-o glie care încă nu ne stăpânea,
Și stăpâniți în schimb de ceea ce nu mai aveam.
Ne refuzam ceva ce ne făcea mai slabi,
Până-am văzut că-acest ceva eram noi-înșine:
Pe noi ne refuzam pământului ce ne hrănea.
În dăruire ne-am găsit salvarea
Și, câți și cum eram, ne-am dăruit din plin
(Un dar mai scump decât sunt faptele de arme)
Acestei țări ce se-ntindea, vag spre Apus,
Încă lipsită de trecut, de artă, de proporții,
Precum era, precum avea să fie.

Deşert 
 
N-am teamă de găurile negre dintre stele
Unde specia umană este absentă
Am aici la îndemână propriile mele
Deşerturi care-mi ţin spaima orelor atentă.


Popas în apropierea codrilor într-o seară cu ninsoare
 
Ai cui sunt codrii am aflat,
Chiar dacă are casa-n sat;
Că m-am oprit el nu va şti
Să-i văd că-n nea s-au îmbrăcat.

Căluţului îi pare-n van
Să ne oprim fără vreun han
Între copaci şi lacul trist
În seara neagră dintr-un an.

Şi dă din cap întrebător
E o greşeală sau cobor?
Se-aude numai vântul lin
Şi fulgii moi ce cad uşor.

Codrii frumoşi îmi plac nespus,
Dar am promis şi sunt supus
Şi mai e mult până dorm dus
Şi mai e mult până dorm dus.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

ITHACA - Constantinos Kavafis

corabia – un poem de Matei Vişniec