ADN literar

Rugăciune de Primăvară   O, dă-ne nouă astăzi bucuria florilor Și ne ajută să nu ne visăm prea departe Spre incerta rodire, ci a încercărilor Ne ține tot anul înviind ca din moarte. O, dă-ne nouă desfătare în albul grădinii Inefabili ziua, fantome în noaptea afundă Blagosloviți să avem fericirea albinii Roind în jurul pomilor cu diademă rotundă. Fă-ne fericiți precum pasărea colibri Care meteoric deasupra stupinei se-arată Și după ce cu ciocul ca acul în floare izbi Se înălța în văzduh și stătea nemișcată. Căci aceasta-i iubirea și nimic altceva Lăsată de Dumnezeu din raiul ceresc Să-i sfințească pe oameni atât cât va vrea Pe măsura în care și ei se sfințesc.    Acum închide ferestrele    Acum închide ferestrele şi spune câmpurilor ssssst: Dacă trebuie, lasă copacii să-şi tremure frunza-n tăcere; Acum nu se mai aude nicio pasăre, iar dacă vreuna cântă, Fie-n paguba mea această pierdută plăcere. Va fi cu mult mai înainte ca mlaştinile ...

Două drumuri plecau într-o pădure galbenă; trist că nu pot să le urmez pe amândouă, și că nu sunt decât un singur călător, îl urmării pe unul cu ochii, cât mai mult până ce curba lui pieri-n pădure.   Apoi pornii pe celălalt ce-mi păruse frumos și el — ba,  pe deasupra, plin de-o iarbă pe care ai fi putut s-o calci strivind-o — cu toate că în locul acela-ntr-adevăr, atunci în zori părea la fel de-mbietoare,   cu frunze-acoperite, pe care niciun pas nu le-nnegrise. O, privii nostalgic spre primul iar, dar cum știam prea bine, că la un drum se-adaugă alte drumuri, mă îndoiam să mai revin vreodată.   Voi povesti aceasta suspinând de-acum încolo secole de-a rândul: plecau într-o pădure două drumuri, iar eu, eu l-am urmat pe cel mai neumblat, și iată că aceasta-a schimbat totul.

  Foc şi gheaţă Unii spun că lumea va sfârşi în flăcări, Alţii spun că în gheaţă. Din ce-am gustat eu din dorinţă, Îi cred pe cei ce spun în flăcări. Dar dacă ar fi să pier de două ori, Cred că am învăţat destule despre ură Ca să spun că pentru distrugere E la fel de bună şi gheaţa Şi ar fi suficientă.   Mănunchiul de flori Pe urma unui om, m-am dus odată, să-ntorc cosita iarbă-nrourată. Dar dispăruse roua ceea care îi ascuţise coasa-atât de tare. Am fost să-i caut urmele pierdute - şi coasa auzii cum şi-o ascute. Plecase, deci. Şi iată-mă rămas singur, la rândul meu, în acel ceas... ...„Cum sântem toţi, mi-am spus în sinea mea, -muncind, în parte sau alăturea.” Spunând, m-am pomenit că-n faţa-mi zboară un fluture cu zborul într-o doară cătând, cu amintiri întunecoase, vreo floare care ieri îl încântase, Zbură, jur-împrejur, cătând, cătând, vreo floare prăbuşită la pământ, Şi dispăru din ochii mei, în fine, şi-apoi, din nou se-ntoa...