trei poezii vii - Paul Éluard

Zorile prefac în pulberi monștrii

Habar n-aveau
Că frumusețea omului întrece omul în măsură.
Trăiau ca să gândească, gândeau spre-a nu vorbi,
Trăiau doar ca să moară și n-aveau nici un rost,
Iar nevinovăția și-o regăseau în moarte.

Și botezând-o: bogăție,
Au rânduit cum au crezut mai bine
Mizeria, iubita lor.

Și mestecând în dinți flori și surâsuri
Nu-și găseau inima decât în vârful puștii,
Habar n-aveau de blestemele oropsiților
Ale acestor oropsiți ce vor scăpa de grija de mâine.

Prin vise fără soare ei deveneau eterni
Dar pentru a preface norii în țărână
Din vise coborau fără să-nfrunte cerul.
Sfârșitul lor și noaptea lor
Și umbra lor cea minunată:
Durere,-
Durere pentru oamenii ceilalți.

Pe-acești dușmani nepăsători noi îi vom da uitării.

În scurta vreme
Mulțimile de oameni
Vor repeta aceasta clară flacără cu glas scăzut,
Această flacără pentru noi doi,
Această hrană a răbdării noastre,
Pentru noi doi, oriunde, sărutul celor vii.

Nu pot fi cunoscut

Nu pot fi cunoscut
Mai bine decât mă cunoști

Ochii tăi în care dormim
Amândoi
Au făcut luminilor mele de bărbat
O soartă mai bună ca nopților lumii

Ochii tăi prin care eu colind
Au dat mișcărilor drumurilor
Un sens desprins de pământ

În ochii tăi care ne arată
Singurătatea noastră infinită
Nu mai sunt ce credeam a fi

Nu poți fi cunoscută
Mai bine decât te cunosc

Cât vezi cu ochii de-a lungul trupului meu

Copacii crengile şi frunzele lor
Iarba de la poalele stâncilor şi mulţimea caselor
Şi marea-n depărtare de ochiul tău scăldată
Imaginile-acestea de fiecare zi
Viciile virtuţile atât de imperfecte
Transparenţa trecătorilor pe străzile-ntâmplării
Şi trecătoarele ivite din căutările-ţi îndărătnice
Obsesiile tale cu inimă de plumb cu buze virginale
Viciile virtuţiile atât de imperfecte
Asemuirea privirilor îngăduitoare cu ochii pe care i-ai
cucerit
Amestecul corpurilor al sfârșelilor şi-al patimilor
Imitarea cuvintelor ideilor şi atitudinilor
Viciile virtuţiile atât de imperfecte
Iubirea-i omul nedesăvârşit.