trei poezii vii - Paul Éluard
Zorile prefac în pulberi monștrii Habar n-aveau Că frumusețea omului întrece omul în măsură. Trăiau ca să gândească, gândeau spre-a nu vorbi, Trăiau doar ca să moară și n-aveau nici un rost, Iar nevinovăția și-o regăseau în moarte. Și botezând-o: bogăție, Au rânduit cum au crezut mai bine Mizeria, iubita lor. Și mestecând în dinți flori și surâsuri Nu-și găseau inima decât în vârful puștii, Habar n-aveau de blestemele oropsiților Ale acestor oropsiți ce vor scăpa de grija de mâine. Prin vise fără soare ei deveneau eterni Dar pentru a preface norii în țărână Din vise coborau fără să-nfrunte cerul. Sfârșitul lor și noaptea lor Și umbra lor cea minunată: Durere,- Durere pentru oamenii ceilalți. Pe-acești dușmani nepăsători noi îi vom da uitării. În scurta vreme Mulțimile de oameni Vor repeta aceasta clară flacără cu glas scăzut, Această flacără pentru noi doi, Această hrană a răbdării noastre, Pentru noi doi, oriunde, sărutul celor vii. Nu pot fi cunoscut Nu