poem de Elena Silvana Potocean
te temi de sfârșit fără să știi cât de dificil începe alergi după frumos ca după lupta ce se încheie mereu cu o capitulare în fața naturii când viața știm că e o închisoare cu ușile deschise nu ne pasă rămânem fideli în fața rutinei și fiecare dimineață încarcă spații între noi aerul dilatat cu acest zbor înăuntrul unui corp străin decăderea doar un pretext în drum spre moarte sigură până și durerea începe să dea roade când dezlegi câinii eșecului care se cheamă a fi tu însuți lăsând în urmă promițătoarele jucării cu baterii de unică folosință odată pornit filmul nu mai știi dacă te plimbi printre oameni sau vii