poezii de Ioana Diaconescu
Cu colții ei albi pe care fulgerele se sparg Pe această cale în lumina fulgerelor Totul devine strălucitor În brațele păroase mă strînge cu cîtă grație poate Miazănoaptea cu colți albi Pe care fulgerele se sparg Lacrimile ei de catran îmi cad pe obraji Pe ochii larg deschiși în Întunericul săgetat de furtună Pe pieptul descoperit Și mă cuprinde pînă cînd Îmi pierd cunoștința Abia atunci rînjetul piere Conturul ei dispare treptat Într-o înlănțuire de aripi transparente Și mă aud murmurînd Nu pieri îngerul meu Nu te stinge Giocoso ma non troppo În aerul pe care coboară voalul negru orizontal Cu margini zdrențuite în dantele de Valencia Șerpuiește cadrul miraculos Brațele strîng șuvoiul de raze Atras de nebunia mea Văd de departe pulverizatorul de parfum al lui tante Viola – un cobalt aurit – Și pălăria florentină ce și-o lega cu panglici sub