ADN literar

Lui V. Leac, Radu Vancu & Co.    Vai săracii, vai, săracii prieteni ai celui care nu ştie să bea! Nici lor nu le zice nimeni o vorbă bună, ci au parte numai de jigniri şi de insulte, mai ales către dimineaţă, cînd pe păcătos, din senin, îl cuprinde amocul. Îşi aţinteşte în gol ochii sticloşi şi în inima lui creşte abrupt un munte de ură (face pe prostul, face pe deşteptul, face pe nebunul, se dă de ceasul morţii…), iar ei încearcă să-l potolească şi de nimic nu le mai tihneşte. El sare la bătaie clătinîndu-se şi ei îl reţin cu o mînă discretă, dar fermă. El răstoarnă sticle, sparge pahare şi scrumiere, prăbuşindu-se de pe scaun, şi ei plătesc stricăciunile pe ascuns, ca să nu-l ia barmanul furios de-o aripă şi să-l azvîrle în stradă, după ce îi altoieşte vreo cîteva, să-şi aducă aminte a doua zi. Cînd se năpusteşte la closet, cineva îl însoţeşte şi are grijă să nu calce în gol pe trepte, să nu cadă cumva în cap şi să-şi spargă ochelarii. Îi ţine fruntea în p

Întrebări la ora ceaiului Domnul acesta deşirat seamănă cu o figură dintr-un muzeu de ceară ; priveşte printre brizbrizurile rupte : ce e mai scump, aurul sau frumuseţea ? E mai scump râul care se mişcă sau cocoaşa nemişcată a ţărmului ? În depărtare se aude un clopot bătând, deschizând sau închizând o rană. E mai reală apa fântânii sau fata care se priveşte în ea ? Nu se poate şti, nimeni nu se gândeşte când construieşte castele pe nisip. Vasul transparent este superior mâinii omului care-l creează ? Un aer obosit pluteşte peste tot, de cenuşă, de fum, de tristeţe : ceea ce a fost odată nu se mai întoarce şi nu mai e la fel, spun frunzele roşii. Ora ceaiului : pâine prăjită, margarină, totul înfăşurat într-un fel de ceaţă. Femei Femeia imposibilă, femeia de doi metri, doamna din marmură de Carrara, cea care nu fumează, nici nu bea. Femeia care nu vrea să se dezbrace din teamă să nu rămână gravidă, vestală invincibilă. Cea care nu vrea să fie mamă de fam

și acum să ascult puțin neon indian plăcintă cu brânză: 2,5 lei. n-arată rău. e bine coaptă. bun bun bun de ce nu port blugi? sunt prea pământii. parcă te-ai înveli în pământ. vreau multă apă: suntem în țara picioarelor voi sări ca un mexican ars fiindcă s-a apropiat cam mult de absolut. termină, n-o să-mi fac aripi din blugi. taci și înghite: Geometria lui Geo Iubita mea gonflabilă - iartă-mă că te-am dezumflat. Să nu fim ipocriți - mașinile cântă frumos și ne-au convins reclamele. Ei bine, nu mi-ai trezit niciun circuit și n-ai umplut nicio mare. Unde sunt peștii? rechinii? algele? Cu siguranță nu suntem goi pe dinăuntru. Mai degrabă aș desena pe ochelari fructe de mare copaci de mare stele de mare pisici de mare soare de mare mare de mare fată dragă se perindă noutăți vechi de când lumea fată dragă nu fi tristă tristețea e doar o mască peste mască suntem o pădure de păpuși rusești dar vezi cam am o problemă cu toate astea vezi nu pot să mă retrag în unghii dar în același

Batista cu armistiţiu (efect de zid I)*   Fotografiaţi si fotografiate morţi moarte vii mă voi şi vă voi (cu vizibilă moralitate la bazele foarfecii) vă voi şi mă voi elibera în trecut faceţi 10 minute cu viitorul ce vreţi clinic: 2 paşi înainte 3 paşi înapoi fotografic: lumina vă va încălzi gleznele deblocându-vă numele şi prenumele din chitanţierul domnului D. (zeu) [majuscula e un soi de foc pe care îl lasă trupul când intră-n apa limbajului] gemeterugăciunipoziţiiînjurături FLASH! acu’ regat spongios al stărilor cu luna plină (la răstimpuri cine zâmbeşte nu suspină cine suspină nu râde aude dictatura mamei: cucu! cucu! HAI ZÂMBEŞTE-I LUI DUMNEZEU!) în partea de mijloc a iluziei ştiinţificul şi inexistentul decor ŢAC! trebăluind între ceea ce şi ceea ce nu ţac vă mai ţac-ţac eeeeeee un cântec ţac o sfoară ţac (de la zâmbire la vorbire) a îngerului cu iarba în interior acu’ regat al fluturilor spioni acu’ râma atunci întotdeauna cârtiţa ducând batista

Ana trăieşte Ana se clatină în Ana. Cade la dreapta, cade la stânga, cade'n braţ, cade'n picior, cade'n ochi. Ana plânge cu lacrimi lungi. Obrazul doare. Ochii. Limba. Timpul. Ana îşi trage în sus colţurile gurii. [...] Dacă fericirea nu vine, Ana ia o pilulă care îi spune că e fericită. Ce mică e fericirea de are loc într-o pilulă, se gândeşte Ana. Sunt o întreagă, îi spune Ana Anei. Ana cade de pe scaun. Anei îi cade jacheta din mână. Anei îi cade cuvântul din gură. Sunt o întreagă, îi spune Ana oglinzii. În oglindă e un obraz. Ana se culcă. Ana se ridică. Ana deschide fereastra. În oglindă aşteaptă obrazul. Ana tremură de frig. Ana îşi trage jacheta pe ea. Ana îşi trage somnul pe ea. Ana a mâncat vânăta. Vânăta era mică şi lată şi se numea Ana. Avea un obraz şi râdea. Avea o gropiţă. Avea dinţi, Îl avea pe bunul Dumnezeu într-un ochi. [...] Ana râde afară din somn. Camera e absentă. Casa Anei s-a făcut o casă repede. Ana a mâncat frica. Ana a mâncat moartea. Moartea e lu

bine... să-ţi citeşti poezia ca şi cum ai întreba pe cineva cît e ceasul sau unde e primul magazin alimentar să-ţi citeşti poezia de parcă i-ai răspunde cuiva la ce faci sau ce zici să nu mai exagerezi cu acest citit pompos expresiv şi frumos de poezie învăţat de la doamna profesoară şi să vorbeşti poezia ca şi cum ai scrie-o pe loc fără chef ori intenţie de-a o citi floare de cactus la ureche scot cafeaua zahărul o linguriţă şi un pahar în care nu torn nimic nu vreau să beau nimic nu vreau nimic să mănînc / sînt de acord cu greviştii / chiar îi simpatizez într-­un fel / dar nu mă duc în piaţă / nu strig jos X nu urlu trăiască Y nu ţip salarii pensii bursă sau noi sîntem acasă / colegii mei au acum conferinţă ştiu cine şi ce va spune ştiu care va fi atmosfera generală şi cum se va uita fiecare la scaunul meu gol / eu nu mai cobor în subsol şi nu mai caut articole despre romanul moldovenesc din anii ’45 / eu nu mă mai duc la antrenament / eu nu mai încerc

Toţi murim egal dar dl Teo moare chiar acum. Nu-i mare scofală şi n-aş scrie despre asta dacă n-aş şti că-i ateu. Iar pentru noi ateii moartea nu vine cu limuzina, nici nu e poarta spre fericirea sau osânda veşnică. Fiecare privire parcă îngroaşă o părere de rău Cu fiecare expiraţie ar vrea să împrăştie o parte din el Cu ştreangul la gât alunecă încet-încet în amintire Ştie c-acelaşi vierme îi va mânca şi din carne şi din conştiinţă în pământul unde mai devreme sau mai târziu îl vom pune deoparte - şi-un zâmbet îi înţeapă fălcile. Bravează. Ce-ar putea face? Priveşte-n sus şi-ar vrea să fie măcar un iad undeva acolo, să-l soarbă şi pe el. Dar nu-i. Doar câţiva nori de ploaie şi-un avion. Moartea lui îmi aminteşte de moartea mea şi moartea mea îmi aminteşte că eu scriu poeme când aş putea fi fericit.

îi înţeleg i-am înţeles totdeauna pe aceia care cu inima curată şi înăuntrul propriei limbi îşi detestă poeţii după cum îi înţeleg i-am înţeles pe poeţii care văzând pe net mutilarea statuilor lui Siddharta şi femeile molestate de preoţii ortodocşi au alergat, mai întâi, la frigider să-şi astâmpere setea au umplut paharul cu Cola, farfurioara cu alune sărate lăsând scrierea poemului pe altădată i-am înţeles pe cei care resping & dispreţuiesc emfaza poeţilor luându-şi doza de ficţiune şi vis, de abjecţie şi cuminţenie din romanele editate la Polirom, din filmele- abator din muzicile - ieftină marijuana. îi înţeleg pe poeţii care verifică aciditatea paharului de Cola şi amână, amână, amână scrierea poemului până abdomenele umflate ale politicienilor se dizolvă pe micul ecran până ştoarfele de la taxe & impozite nu le mai picură în auz până nu mai simt în dinţi zgura metropolei: aluminiu, heroină, plumb îi înţeleg foarte bine pe aceia pentru care po

Lucruri simple Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată - casa umbrită în care dormeam până târziu, fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecând prin faţa porţii; după-amiezile când coboram fără să mă gândesc la nimic. (O singură dată gândisem la vorbele ei. Sunt atâţia bani în lumea asta şi atâtea feluri de-ai obţine. Nu mă interesează. Oamenii vor să se drogheze. Eu mănânc o prăjitură, beau un suc, merg, adică, pe drumul drept. Sunt o fiinţă liniştitoare, nu crezi? Sunt un om simplu, liniştit. Desigur, minţea.) Liniştea nu este deloc un lucru simplu, aşa cum am crezut mai demult - uneori simţi cum cade ceva de la o înălţime imensă în tine - un obiect despre care nu ştii nimic şi în liniştea aceea aştepţi bubuitul care să însemne sfârşitul căderii. Înălţimea este nebănuită, obiectul se mai află mult timp în cădere, ţinându-te încordat. Cu puţină şansă ai putea să uiţi - nimeni nu ne-a simţit lipsa nici prezenţa. Ne gândim la preocupările simple, casnice sau de sfârşit d

ziua tuturor zilelor zilele negre ale morţii au trecut a fost ce-i drept un an crucial mi-am făcut dintr-o bucată de tablă ruginită un soare imens pe care-l ţin ascuns sub podele n-a strălucit niciodată a fost bine am stat în casă mi-am umplut uşa cu mortar împiedicând orice ieşire gura mi s-a încleştat pregătindu-se pentru un ţipăt care ar fi sfărâmat-o a fost bine a fost un an crucial ca toţi ceilalţi ani ai morţii în afară de acest soare întunecat nu am nimic oasele mi-au acoperit încetul cu încetul pielea s-au făcut stăpâne trupul s-a micşorat până nu a mai avut unde sunt foarte liniştit foarte liniştit desenez pe soarele meu întunecat o dată pe an câte-o literă în formă de cruce poate de aceea toţi anii sunt cruciali acum dorm sub oasele mele şi din cauza pânzei care-mi acoperă faţa am ajuns să mă respir pe dinăuntru e bine acum e mai linişte ca oricând am aşezat din nou soarele sub podele şi zilele negre ale morţii abia au trecut

Certitudini Există cinci feluri de a rîde, şi un singur fel de apropiere a rîsului, cu ochii strînşi, duioşindu-te. Există două feluri de a te elibera oricînd şi un singur fel de apropiere a libertăţii, cu ochii lipsiţi de pleoape, oribil de încrîncenat. Acolo, în viaţă, o oarecare cotitură trebuie însoţită de oareşicari hohote. Acolo, în viaţă, de-a-ndărătălea te izbeşti oricum. O linie verticală în cîteva exemplare înseamnă desigur neînţelegere. Am învăţat asta, o nimica toată. Apă tulbure din apă tulbure. Aducătoare de împotriviri, raţiunea arată înotătorii alergînd după lacrimă scăpată în apă. Un reproş umil. Arată o expoziţie de belciuge undeva într-o bisericuţă. Un reproş ciudat. Arată păsări înfometate smulgînd cu ciocul limba ceasornicelor din turnuri. Un reproş greu de pătruns. Arată copiii cum înfig o morişcă de vînt în fiecare loc de unde lipseşte ceva. Ultimul reproş.   * din volumul Sărbătorile absenţei , 1971

într-un anumit sens într-un anumit sens, faptul că la mijlocul lui martie vîntul bate puternic la uşile mici, geometrice, perfecte ale copacilor noştri cei dintotdeauna, ce se află faţă în faţă şi nu numai în faţă, spectaculoşi şi virili dar şi unduindu-se, aproape tîrîndu-se cu burţile crengilor pe pămînt, muribunzi, nu ar însemna cine ştie ce, dacă nu aş fi fost şi eu pe acolo, prin preajmă, marginală, la margine, la periferie, oscilînd mereu între un cartier şi altul, între un poet şi altul, între un prozator şi altul, între textul unui poet făcut şi textul unui poet născut, dacă nu aş fi o marginală solidară cu ruina oricărui zid, marginal, ca o evreică născută şi nu făcută, şi nu cu zidul ce se înalţă ca un tron opulent al unei biserici acoperite de lespezi de aur, pe care lasă urme cerşetorii plini de zdrenţe, dacă nu m-aş lipi de aceste ziduri marginale ca o lipitoare ce suge mortar şi ciment textual, dacă nu aş fi o marginală cu luna în sînge, o marginal

Pomieră Pomii, ieri golaşi, azi umplu-mi pomiere cu larg bor: iată merii, iată merii, iată meritele lor. Fie ziua cât de mornă, într-un an mai mult moroz, ei ne leagă, ei ne leagă, ei ne leagănă-n crengi roz. Murmură mai galeş merii, pe când fum mai vezi pe horn, decât dulcii, decât dulcii, decât dulcimer şi corn. * Iarna,-ntre chiseluri, lumea o scrutăm unicolor   doar prin ambra, doar prin ambra, doar prin ambrazura lor.   Leacuri mai de preţ nici însuşi vrăjitorul cel din Oz   nu ne vinde, nu ne vinde, nu ne vindecă,-n Ventôse.   Cere-mi-o şi, cu plăcere, înainte să adorm,   eu, cu lâna-n floare-a merii/merinoşilor, te-adorn.   *   Prompt, această pomieră, pe când ceru-i tern ca tuciu',   lor închin-o, lor închin-o, lor, - în chinovar străluciu!

Vai săracii, vai săracii alcoolici, cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere scrise de un şcolar stângaci. Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cârciumă, căci pentru El e uşor, ca pentru un copil ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ, de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc. Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi şi transpiră cumplit de atâta fericire. Până la amiază, tot oraşu-i ca purpura. Până la amiază, de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face primăvară, de trei ori pleacă păsările în ţările calde şi de trei ori se întorc. Şi ei vorbesc, vorbesc fără încetare, despre viaţă. Despre viaţă aşa, în general, şi chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu caldă responsabilitate, şi dacă se mai încu

Doi  Tataie şi mamaie au decis într-o noapte să facă sex în parcul din spatele blocului. Au trimis invitaţii la nepoţii din-afară; comandate special, portocalii cu marginile franjurate, cu simbolul vechii republici ce instiga la dezvoltare multilaterală şi o poză veche făcută odată de Nae’ securistu’ la prima lor întâlnire. În primele ore, tataie cu un centimetru şi alte scule de inginer agronom s-a învârtit să măsoare locul, umiditatea şi chiar soiul pământului din parc. În tot acest timp, mamaie a împărţit vecinelor care au ieşit pe balcon, steguleţe de încurajare şi cartonaşe cu note. Tataie a considerat necesar să demonteze un leagăn şi câteva balansoare, ceea ce a durat o vreme, cam trei zile. Dar, nicio problemă, mamaie avea provizii pentru tot blocul, masa de protocol includea pâine făcută în casă, murături şi lapte de la ţară. Administratorul blocului s-a ocupat personal de sonorizare, a scos magnetofonul şi l-a conectat la boxe, a pus Beatles şi Maria Ciobanu.