marți, 19 februarie 2013

Anna Maria cu Radu Nițescu - undeva



cȃtă stridență

Am văzut reptile reci noaptea trecută, Anna Maria,
şi cred că vor veni din nou cȃnd tata o să stingă lumina,
şi recunosc, sunt mic, desculț şi mi-e frică, Anna Maria,
mică nebună,
uite un şoricel şi uite un şarpe boa şi şoricelul
nu ştie ce să facă. De cȃți şerpi boa ar fi nevoie,
Anna Maria, mică nebună, ca să înghită Kremlinul
cărămidă cu cărămidă?
Aş putea creşte cȃțiva în curtea din spate şi restul
să-i adunăm împreună la vară. Unul singur, foarte mare,
spui tu, şi să nu uiți că nefericirile vin fiindcă nu am ştiut
să rămȃnem acasă.
Aş vrea să-ți scriu, Anna Maria, abundent şi mut, ca o ninsoare
din Europa de Est, pentru că o portocală e ceva minunat,
mică nebună,
şi cȃnd noi o împărțeam, un copil a spus în Rwanda
Te rog, nu-i lăsa să mă ucidă.

Da, acum optsprezece ani ne-am întȃlnit, pentru că
apartamentele noastre ostile erau unul lȃngă altul,
şi poate că aşa trebuia să se întȃmple,
şi tații au rȃs atunci de bolboroselile noastre.
Şi nouă ani am crescut împreună puțin cȃte puțin într-un bloc cu geamuri înguste
şi o grădină largă,
unde se cuibăriseră aproape şapte cȃini vagabonzi,
pe care i-au gonit sau i-au omorȃt în ’99, cȃnd puricii deveniseră insuportabili,
şi unde am făcut o sută optzeci de oameni de zăpadă într-o singură iarnă,
în ultima iarnă,

înainte ca tatăl tău să obosească, ‘asta nu mai poate dura’, a zis,
apoi a încărcat totul într-un camion şi gata.

Şi după multă vreme, cȃnd deja mă mutasem pe Mitropolit Iosif,
ți-am primit scrisoarea, aia a fost prima scrisoare,
apoi ne-am scris o vară întreagă,
aşa am aflat că stai undeva lȃngă Kursk, la bunica ta.
În altă scrisoare mi-ai spus că nu te-ai obişnuit cu limba şi că ți se pare absurdă
şi mi-ai desenat ce vezi de la fereastră cȃnd te trezeşti dimineața –
o autostradă pe care trec multe tiruri şi praful haşurat în creion
şi dedesubt ai scris industrializarea nu este nicidecum elegantă .

Şi nici nu contează cine a încetat mai întȃi, sau poate că
tăcerea a venit de la sine, ca toamna într-un orăşel rusesc de frontieră.

Apoi, cȃnd uitasem suficient unul de altul,
ne-am întȃlnit anul trecut în Chişinău,
pe vechiul drum şi calea amintirii,
într-o seară în care ningea foarte tare,
într-un oraş dezgolit în care ne-am trezit fără argumente,
şi seara aceea întȃmplătoare în cafenea şi mirosul de brad
şi cockteilurile noastre care au însuflețit totul,
pentru că aia a fost totul.

Cȃtă stridență, să ştii că am rămas la fel de mici şi lunatici.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu