Anna Maria cu Radu Nițescu - undeva
câtă stridență
Am văzut reptile
reci noaptea trecută, Anna Maria,
şi cred că vor
veni din nou când tata o să stingă lumina,
şi recunosc, sunt
mic, desculț şi mi-e frică, Anna Maria,
mică nebună,
uite un şoricel
şi uite un şarpe boa şi şoricelul
nu ştie ce să
facă. De câți şerpi boa ar fi nevoie,
Anna Maria, mică
nebună, ca să înghită Kremlinul
cărămidă cu
cărămidă?
Aş putea creşte câțiva în curtea din spate şi restul
să-i adunăm
împreună la vară. Unul singur, foarte
mare,
spui tu, şi să nu uiți că nefericirile vin fiindcă nu
am ştiut
să rămânem acasă.
Aş vrea să-ți scriu,
Anna Maria, abundent şi mut, ca o ninsoare
din Europa de
Est, pentru că o portocală e ceva minunat,
mică nebună,
şi când noi o
împărțeam, un copil a spus în Rwanda
Te rog, nu-i lăsa să mă ucidă.
Da, acum
optsprezece ani ne-am întâlnit, pentru că
apartamentele
noastre ostile erau unul lângă altul,
şi poate că aşa
trebuia să se întâmple,
şi tații au râs
atunci de bolboroselile noastre.
Şi nouă ani am
crescut împreună puțin câte puțin într-un bloc cu geamuri înguste
şi o grădină
largă,
unde se
cuibăriseră aproape şapte câini vagabonzi,
pe care i-au
gonit sau i-au omorât în ’99, când puricii deveniseră insuportabili,
şi unde am făcut
o sută optzeci de oameni de zăpadă într-o singură iarnă,
în ultima iarnă,
înainte ca tatăl
tău să obosească, ‘asta nu mai poate dura’, a zis,
apoi a încărcat
totul într-un camion şi gata.
Şi după multă
vreme, când deja mă mutasem pe Mitropolit Iosif,
ți-am primit
scrisoarea, aia a fost prima scrisoare,
apoi ne-am scris
o vară întreagă,
aşa am aflat că
stai undeva lângă Kursk, la bunica ta.
În altă scrisoare
mi-ai spus că nu te-ai obişnuit cu limba şi că ți se pare absurdă
şi mi-ai desenat
ce vezi de la fereastră când te trezeşti dimineața –
o autostradă pe
care trec multe tiruri şi praful haşurat în creion
şi dedesubt ai
scris industrializarea nu este nicidecum
elegantă .
Şi nici nu
contează cine a încetat mai întâi, sau poate că
tăcerea a venit
de la sine, ca toamna într-un orăşel rusesc de frontieră.
Apoi, când
uitasem suficient unul de altul,
ne-am întâlnit
anul trecut în Chişinău,
pe vechiul drum
şi calea amintirii,
într-o seară în
care ningea foarte tare,
într-un oraş
dezgolit în care ne-am trezit fără argumente,
şi seara aceea întâmplătoare în cafenea şi mirosul de brad
şi cocteilurile
noastre care au însuflețit totul,
pentru că aia a
fost totul.
Câtă stridență,
să ştii că am rămas la fel de mici şi lunatici.
Comentarii
Trimiteți un comentariu