joi, 21 februarie 2013

două poeme - Cesare Pavese

O amintire

Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.

Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.

Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.

Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu
mergînd pe stradă.

[octombrie 1935]
din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")

Cesare Pavese - Poezii
Edit. Humanitas 2008 

Va veni moartea şi va avea ochii tăi

Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere. Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă când singură te-apleci deasupra-ţi în oglindă. O, speranţă dragă, în ziua aceea vom şti şi noi că eşti şi viaţa, şi nimicul.
Pentru toţi moartea are o privire. Va veni moartea şi va avea ochii tăi. Va fi precum sfârşitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o faţă moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă.
Şi în vâltoare coborî-vom muţi.

(Traducere de Claudiu Komartin)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu