marți, 19 februarie 2013

poeme de Ana Dragu

nu oricând. nu oricum. aici maşinile respiră mecanic şi noi doar uneori când se deschide chepengul. coboară mereu de sus şi apoi legănat pe o scară de frânghie. de aia le tot spun: nu mai pipăiţi pereţii pentru o ieşire. mai bine staţi cuminţi în pat şi privirea în sus. din când în când unul oboseşte peste măsură şi atunci trebuie să aerisim. chepengul se clinteşte brusc şi nu oricine se atârnă de frânghia asta. nu oricine. pe lângă el o mie de ochi se prăbuşesc într-un morman dezorientat şi periculos. ai mei astupă cu oase gropile din pat. respiră cu unul mai puţin.


aici se tace. carnea se face caldă şi noaptea vâscoasă. camera mea e singura în care pot să fiu bolnavă. stau întinsă pe pat şi pot auzi carnea. noaptea miroase a păr moale. carnea mea creşte şi descreşte creşte şi descreşte carnea mea ca o febră. totul e pregătit. şi când totul e pregătit, mă ridic încet. mă aplec, fac un unghi de nouăzeci. îmi iau avânt şi mă izbesc cu capul de perete. nu mă pot întrerupe.vorbesc singură cu vocea ta. o aud şi durerea găseşte vârtejuri obscure prin care se desprinde de oase. trupul meu începe să ne asculte. trupul nostru începe. atunci îmi port capul în mâini prin farmacii, ca un mort care râde


de atâta inteligenţă nu ne mai încap tigvele. stăm închişi aici şi vorbim. de şapte zile vorbim. de şapte zile căutăm soluţii pentru marea evadare. capul tău luminează sub acele perfuzoarelor prin care gâlgâie a şaptea unitate de sânge. străzile oraşului strălucesc. lumea se întinde sub fereastră ca un covor plin cu peşti aurii. nu mă cunoşti şi probabil că nu auzi nimic din ce îţi spun. limbile noastre nu s-au încrucişat niciodată în infernul unde eu voi ajunge iarăşi, cu oasele plesnind de ciment fin şi rece. nu mai e mult şi mă voi trezi. mă vor lăsa afară, unde în şapte zile altcineva a făcut lumea. lumea. în care noi, cu milă şi speranţă, ne lingem unul altuia creierele.


 sunt zile în care nu aştepţi nimic. cusute una de alta cu firul de mătase cu care se fac morţii la loc după autopsie. zile în care îţi aminteşti de vremea în care erai doar resemnat. când nu mai aştepţi nimic, deşi ţi se spune că trebuie să aştepţi, pentru că mâine ceva oricum vine. bărbatul care se apropie tace brusc ca o gură smulsă şi împinsă adânc, cu tot cu trupul atârnat de ea. când nu aştepţi nimic, vine siberia peste tot timpul. ai bulgări pe trahee, iar dimineaţa seamănă cu un atentat cu bombă. te îmbraci cu haine groase şi largi în care te ascunzi ca o mână de paie într-o păpuşă zdrenţuită. ieşi apoi din casă şi, când nu mai aştepţi nimic, îţi aminteşti cum aşteptai. şi tot ieşi şi teodor vorbind despre mâini, despre orbire ca o tăcere mai mare. “când ne vom retrage din ploi ne vom aşeza unul lângă altul. curând”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu