poeme de Ana Dragu
nu oricând. nu oricum. aici maşinile respiră mecanic şi noi doar uneori când se deschide chepengul. coboară mereu de sus şi apoi legănat pe o scară de frânghie. de aia le tot spun: nu mai pipăiţi pereţii pentru o ieşire. mai bine staţi cuminţi în pat şi privirea în sus. din când în când unul oboseşte peste măsură şi atunci trebuie să aerisim. chepengul se clinteşte brusc şi nu oricine se atârnă de frânghia asta. nu oricine. pe lângă el o mie de ochi se prăbuşesc într-un morman dezorientat şi periculos. ai mei astupă cu oase gropile din pat. respiră cu unul mai puţin.
aici se tace.
carnea se face caldă şi noaptea vâscoasă. camera mea e singura în
care pot să fiu bolnavă. stau întinsă pe pat şi pot auzi carnea.
noaptea miroase a păr moale. carnea mea creşte şi descreşte creşte şi
descreşte carnea mea ca o febră. totul e pregătit. şi când totul e
pregătit, mă ridic încet. mă aplec, fac un unghi de nouăzeci. îmi iau
avânt şi mă izbesc cu capul de perete. nu mă pot întrerupe.vorbesc
singură cu vocea ta. o aud şi durerea găseşte vârtejuri obscure prin
care se desprinde de oase. trupul meu începe să ne asculte. trupul
nostru începe. atunci îmi port capul în mâini prin farmacii, ca un
mort care râde
de atâta inteligenţă
nu ne mai încap tigvele. stăm închişi aici şi vorbim. de şapte zile
vorbim. de şapte zile căutăm soluţii pentru marea evadare. capul tău
luminează sub acele perfuzoarelor prin care gâlgâie a şaptea unitate
de sânge. străzile oraşului strălucesc. lumea se întinde sub fereastră
ca un covor plin cu peşti aurii. nu mă cunoşti şi probabil că nu auzi
nimic din ce îţi spun. limbile noastre nu s-au încrucişat niciodată
în infernul unde eu voi ajunge iarăşi, cu oasele plesnind de ciment
fin şi rece. nu mai e mult şi mă voi trezi. mă vor lăsa afară, unde în
şapte zile altcineva a făcut lumea. lumea. în care noi, cu milă şi
speranţă, ne lingem unul altuia creierele.
sunt zile în care nu aştepţi nimic.
cusute una de alta cu firul de mătase cu care se fac morţii la loc
după autopsie. zile în care îţi aminteşti de vremea în care erai doar
resemnat. când nu mai aştepţi nimic, deşi ţi se spune că trebuie să
aştepţi, pentru că mâine ceva oricum vine. bărbatul care se apropie
tace brusc ca o gură smulsă şi împinsă adânc, cu tot cu trupul atârnat
de ea. când nu aştepţi nimic, vine siberia peste tot timpul. ai
bulgări pe trahee, iar dimineaţa seamănă cu un atentat cu bombă. te
îmbraci cu haine groase şi largi în care te ascunzi ca o mână de paie
într-o păpuşă zdrenţuită. ieşi apoi din casă şi, când nu mai aştepţi
nimic, îţi aminteşti cum aşteptai. şi tot ieşi şi teodor vorbind
despre mâini, despre orbire ca o tăcere mai mare. „când ne vom retrage
din ploi ne vom aşeza unul lângă altul. curând”
Comentarii
Trimiteți un comentariu