joi, 21 februarie 2013

poeme de Daniel Turcea



Cunoaştere

a cunoaşte
cerul, înseamnă
a fi cerul

şi
acel tu
ce adie

e apă şi duh
ţara cea rară
pentru care vă iert
de ce va veni
ne aduce aminte
deşi trupul poate că nu e
doar o colibă-n deşert

îngropaţi morţii ca pe seminţe

vocile
ca un oraş de sticlă

Despre neînserata iubire

uimire numim acum
adevăratul chip
al firii
şi minunea e o uşă
în plinătatea razelor deschisă
dar razele sunt numai
urmele
şi urma

şi slava-i lumina faţa - şi nici un om
nu-l putea privi - asemenea
unui mort înviat - bucuria

cu faţa descoperită

nu cu aripi trupeşti, ca o pasăre
ci ale Duhului, prea uşor
răpindu-se

Explozia

Sângele e desigur lumina
cum decade în geometrii

Umbră a Semnului Yang, lung exod
- plexuri vii, din zăpada
din însăşi Afara visării de lumi -
viaţa baal te născu tu născând-o
dar dacă Timpul e Narcis
dacă realul e visul ce ne bănuie, Tu
eşti
şi nu eşti
asfixiante fereşti
peisaje cu oameni în gură
ploi de sânge între cruce şi ură.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu