poeme de Daniel Turcea




Cunoaştere

a cunoaşte
cerul, înseamnă
a fi cerul

şi
acel tu
ce adie

e apă şi duh
ţara cea rară
pentru care vă iert
de ce va veni
ne aduce aminte
deşi trupul poate că nu e
doar o colibă-n deşert

îngropaţi morţii ca pe seminţe

vocile
ca un oraş de sticlă

Despre neînserata iubire

uimire numim acum
adevăratul chip
al firii
şi minunea e o uşă
în plinătatea razelor deschisă
dar razele sunt numai
urmele
şi urma

şi slava-i lumina faţa - şi nici un om
nu-l putea privi - asemenea
unui mort înviat - bucuria

cu faţa descoperită

nu cu aripi trupeşti, ca o pasăre
ci ale Duhului, prea uşor
răpindu-se

Explozia

Sângele e desigur lumina
cum decade în geometrii

Umbră a Semnului Yang, lung exod
- plexuri vii, din zăpada
din însăşi Afara visării de lumi -
viaţa baal te născu tu născând-o
dar dacă Timpul e Narcis
dacă realul e visul ce ne bănuie, Tu
eşti
şi nu eşti
asfixiante fereşti
peisaje cu oameni în gură
ploi de sânge între cruce şi ură.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec