poeme de Franz Hodjac



Delfini

marea e moartă,
în pîntecul ei umflat delfinii se trezesc
la o viaţă nouă,
stăm în iarba uscată printre pietre,
lumina se sfarmă ca lutul uscat,
privirile noastre urmăresc plutirea jucăuşă a delfinilor
pînă ce în zare
scapă noţiunii noastre de realitate,
la ce bun, zice Andonis,
ne ducem la o bere şi pînă la urmă bem un rachiu,
Andonis măsoară din ochi macarale, coşuri, catarge
şi schiţează în cărbune
pustietatea de nedescris a unui peisaj cu stînci de cretă,
şed neputincios,
Creta lui de baştină îmi e la fel de străină
ca şi lui,
mai încolo ne coborîm iarăşi pe plajă,
sub duşuri se înghesuie, goală şi veselă,
mulţimea emancipată a celor ce se scaldă,
încît aproape că ne e ruşine să rămînem în slip,
la capătul satului ne întîlnim cu un lipovean bătrîn,
care-i aminteşte lui Andonis de taică-său,
Andonis îi povesteşte cum a fost împuşcat taică-său,
fusese partizan în războiul civil,
lipoveanul dă obosit din cap,
îi dăruieşte lui Andonis o pungă de plastic plină cu peşti,

ca şi cum totul s-ar fi petrecut doar ieri,

Andonis care nu fumează, începe să fumeze,
se stîrneşte un vînt uşor,
ne uităm la cer,
mai întindem cortul,
campingul este un casetofon în călduri,
aerul o soluţie saturată de soare şi sex,
cuţitele noastre se mişcă în carnea moale şi albă a peştilor,
azvîrlim măruntaiele în mare,
între timp vorbim englezeşte cu pescăruşii,
după douăzecişidoi de ani, zice Andonis, trag nădejde
ca peste doi ani să văd iarăşi Creta,
da, ce pot spune, zic,
ştiu, pe undeva ar trebui să-i vin în ajutor,
dar cum să vină cineva, care nici n-a văzut
Grecia, în ajutorul cuiva care, de fapt,
a şi uitat cum arată
Grecia,
stăm între ierburi uscate pe pietre,
urmărim cu privirea
delfinii pieriţi departe
dincolo de zare,
singurii în lumea reprezentărilor noastre,
cu adevărat reali.


Poezie în cadă

stau în cadă
e seară
zăpuşeala te tăvăleşte pe străzi ca o căţea borţoasă
critici fără speranţă beau cafele cu poetese pline de speranţe
troleibuzele sînt goale ca nişte morminte de faraoni prădate
un film cu Greta Garbo leagănă fascicolele de nervi în dulci iluzii
sînt oaspetele unui hotel uitat de dumnezeu
indiferenţa periei de ghete a caloriferului a chiuvetei
e de o amabilitate desăvîrşită
mă ţine legat o dulce neputinţă o durere surdă
simt că mă micşorez
necontenit şi irezistibil
încît la urmă de tot ajung să fiu
cît proiecţia mea pe retina unei perechi de ochi
plutind cu mult deasupra mea
lunec grijuliu prin gura de scurgere
îmi croiesc drum prin canale în compania unor şobolani de viaţă

înot printr-un sistem de rîuri încîlcit
o iau deja pe Dunăre în sus
pe lîngă grădinari care-mi fac semn cu mîna
pe lîngă şlepuri împotmolite
pe lîngă poduri cupole aurite
pe lîngă mormane de gunoaie fumegînde
şi pe lîngă şantiere navale
pe lîngă mulţimea veselă a celor ce se scaldă
aproape că-am ajuns la Hane F. Juritz din Dreieichenhair
aproape că strigă o ce minune
aproape că zac în cada ei ameţit de discuţii
băuturi şi miresme din cele mai tari
aproape că nu-mi vine a crede
mă reduce atunci la realitate telefonul Adelei
spune întreabă Adele eşti singur
nu încă îi răspund şi încă nu
Adele rîde
dacă m-ai înşela doar cu nevastă-ta zice Adele
ar mai merge
îi răspund Adelei că nu prea am chef să stau de vorbă cu nimeni
decît dacă-ar fi Haine
Adele rîde şi termină
încerc mai tîrziu concentrat să mă gîndesc la Adele
nu mi se-arată decît fragmente disparate
prin pereţi se aud tot mai strident zgomotele
cunoştinţelor efemere
corpurile trosnesc la cea mai uşoară atingere de parcă
s-ar descărca o singurătate electrică
cine mă gîndesc ar vrea oare să trăiască
fără consolarea ţigărilor
hotelul se îndepărtează pe o bandă rulantă
e un ceas de seară lipsit de importanţă
e o zi de vineri oarecare
stau în cadă
de-alături trasul apei mă prinde poetic
pînă în măduva oaselor.


Ţigări umede și dor de ducă

vederea înspre curtea din dos, cerul îngust
mirosul
de peşte şi fructe fermentate, sugerat de această privelişte
e o zi ca oricare alta, mă întreb
atunci, la ce să mă trezesc mai zăbovesc o clipă
zicalele, broderiile ş păretarele, de o naivitate ireală
mi-aduc aminte într-un fel de anii
cînd a început să scrie generaţia mea
dimineţile nu erai încă obosit
ce ne ţinea pe loc ne da avînt
mă scol
coşmelia se clatină ca o barcă de pescari
după vocile de afară îmi dau seama că e duminică
şi asta face zăpuşeala şi dorul de ducă şi mai insuportabile
la radio se transmit melodii optimiste
stau un timp să-i ascult pe pescari
ei înşişi au în importanţa celor rostite de ei o mare
importanţă de netăgăduit
cobor înspre plajă
marea e netedă ca un suflet de muiere
iubită pe îndelete
nimic nu e de fapt aşa cum este în realitate
şi-i tot atît dacă mă las împachetat în nămol la Saturn
sau am migrene la Cap Aurora
aşa încît plec la Constanţa
rătăcesc prin îngustimea străzii din port
pe lîngă bazarele cu minciuni mărunte
m-apucă tristeţea cînd văd vapoarele îndepărtîndu-se
cine mai ştie azi puternicii zilei care l-au surghiunit pe Ovid
dar mai ales cine vrea, mă gîndesc, să înveţe din asta cîte ceva
şi mă uit
cum pe chei visele mele diurne dau din coadă zîmbind încurcate
vizitez mozaicul roman
pămîntul mustind de istorie mă pune pe gînduri
încerc să mă conving cum că perioadele de pace
nu vor fi fost doar un răgaz de refacere şi consolidare
pentru alte războaie
din minaret răsună chemarea muezinului
caut o pizzerie
lasîndu-mă dus de slăbiciunea mea pentru ciuperci
pe care o ţin ascunsă cu grijă ca nu cumva să i se năzare
vreunuia şi să constate
că scriu poezii ca gunter grass
pe plajă mă uit cum e îngropat un delfin mort
totul îmi pare ca o întîmplare din copilărie
nu mai ştiu dacă oboseala îmi provoacă senzația de silă
sau invers
ştiu, aveam şapte ani cînd am înţeles cît de greu e să fii neamţ
cu toate că pînă la urmă nu s-a întîmplat nimic din ce era mai rău
nu-ţi erau de folos nici talisman nici rugăciune
plec spre Neptun
mă duc la hotelul scriitorilor
să-mi cumpăr nişte ţigări mai ca lumea
şi mă tot minunez
cît de puţină bere-ţi trebuie ca să fii fericit
m-aşez la o masă liberă
absenţa oricărei confuzii e o tovărăşie mai plăcută
decît teama permanentă de-a corespunde imaginii pe care
şi-ar face-o despre mine
un oarecare
aerul are gust de ţigări umede, de pubis, de lut
fac comanda
între timp încerc să stabilesc legătura telefonică cu lumea ailaltă
nu mă omor după demnitari, după somnifere sau rasoleală
îmi place Heine
te linişteşte să știi că ai un prieten nemuritor
şi care chiar şi azi se-arată a fi cel mai clarvăzător din toţi smintiţii
e după masa
arşiţa soarelui preface orice inerţie în abur
abia de-mi mai dau seama cît mă-atrage calmul marii
înot departe în larg
departe dincolo de geamanduri şi salvamar
am dintr-o dată sentimentul ciudat că nu mi-e teamă
şi asta mă nelinişteşte
de parcă-aş auzi
numele meu rostit la telefon
de o voce necunoscută
şi se iscă o stare de spirit comparabilă doar
cu dorinţa de a te îndrăgosti de o femeie
care nu rămîne definitiv
care nu pleacă definitiv.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec