poeme de Ioan Es. Pop


când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă

şi tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru
din viaţa mea, oricare ar fi fost acela.
e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că
eram total nepregătit să mor,
poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu
făcând lungi calcule şi strecurându-mă
printre zeci de necunoscute,
mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.

potrivit socotelilor mele, atunci,
dacă n-aş fi fost cu gându-n altă parte,
n-aş fi scăpat. şi uite cum, după ce
am rămas corigent la matematici
în toţi anii de liceu,
deveneam acum matematician, şi nu unul oarecare,
ci unul care putea să calculeze sfârşitul
cu o precizie înspăimântătoare,
deşi nici o cifră şi nici o figură geometrică,
nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.


am şi eu o afacere pe lumea asta:
mă dau specialist în nenoroc.
am închiriat un spaţiu la subsol,
pe lângă cimitirul armenesc,
unde concurenţa e acerbă.

pot zice că-s şi eu patron de-acuma.
şi ştiu prea bine cu cine lucrez:
de n-ar exista aceşti mărunţi oameni trişti,
până la urmă nişte neisprăviţi cu toţii,
lumea ar pieri în două zile.

şi-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,
nu lucrăm ca să facem oamenii fericiţi,
ci doar cel mult să-i uşurăm de prea multă nefericire,
să aducem nefericirea aproape de fericire,
să uşurăm binele de prea bine
şi răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero
iar partenerul de afară ne dă ţepe,
ăsta încă nu se cheamă faliment.
vor veni în curând parteneri serioşi,
despre care ziarul financiar
se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,
şi vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât
cehia şi ungaria la un loc,
ardealu-i al nostru, ce mai,
suntem poate singurii care pot exporta
nefericire pură ca heroina -
a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia
nu ştie vinde ce are mai bun,
iar or să ne-o ia alţii înainte,
pentru că norocul nu vine de două ori,

şi-atunci or să schimbe iar guvernul,
crezând că acolo e buba.


am descoperit că nu există artă mai grozavă
ca medicina. doar că medicii de azi
nu mai ştiu să caute leacul în boală
şi vindecarea prin spasm.

regret că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată,
să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură
şi să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,

dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii
mă interesează, ci organul care produce dispariţia
şi cred că el îşi are locul în noi, nu aiurea,

doar că e mic şi hidos şi se ascunde,
pentru că e singurul organ cu conştiinţă
pe care-l purtăm în pântece,
singurul care, trăind în întuneric absolut,
când iese la lumină se resoarbe,

exact ca dumnezeu.
păcat că n-am avut şansa, ca angela marinescu,
să fiu medic măcar o dată.


până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă
sau puţin lateral, în locul gol dintre ea şi plămâni.
împlinisem 40 şi tot mai credeam că sufletul locuieşte
într-un spaţiu gol - bineînţeles, tot în piept, tot sub inimă
sau lângă ea.

numai că, dragul meu, într-o zi de marţi,
după ce tocmai împlinisem patruzeci şi unu,
atenţia mea măruntă, duşmanul de moarte al celei mari,
a coborât ceva mai jos: stomacul
tocmai începuse să-şi facă de cap,
iar neliniştea să se-adâncească.

aşa am descoperit că ticălosul de suflet
nu se mai afla la locul lui.
coborâse adică şi el spre stomac,
acolo unde mă durea cel mai tare.
la patruzeci şi unu mi-am dat seama
că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,
am zis că, iată, sufletul poate fi înşelat,
numai că el se mutase sub bilă,
unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.
şi dacă până mâine dimineaţă
sufletul va coborî mai jos de intestine,
pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul
şi că de suflet moare omul, nu de trup.


în măcelăria ta mi-ar fi plăcut şi mie să lucrez
măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,
dar nu în faţă, unde vinzi şi unde
toţi îmbracă halate şi poartă mănuşi,
mie îmi place în hala din spate, unde muştele roiesc
şi unde, oricât te străduieşti să îi extermini,
şobolanii mişună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,
cu coatele în sânge animal,
să mă zgudui de plâns şi să mă rog.
după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,
aş ieşi afară cu ochi limpezi şi surâzători

şi şase zile după aceea aş fi blând ca un miel
şi gata de orice sacrificiu,
fericit că în a şaptea zi mă pot întoarce
în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi
şi cu cât e carnea mai multă,
cu atât te rogi mai sfâşietor.


petrecere de pietoni

luni de zile, auzind că circulă din nou,
am tot aşteptat tramvaiul 56
pe la mine prin pantelimon.
l-au aşteptat şi alţii, n-avea grijă,
însă nu a mai trecut pe-acolo,

pe urmă mi s-a spus că ar umbla
deviat prin vatra luminoasă.
am stat multe nopţi întregi degeaba,
tremurând în vatra luminoasă.

până când, într-o noapte, mi s-a părut că l-am prins.
era o noapte mai mult decât noapte.
se făcuse două şi eram
atât de treaz că picam din picioare
când mi s-a părut că îl aud.

venea cu o viteză nemaipomenită
şi auzind cum dârdâie pe şine
de parcă ar fi fost muşcat de febre,
am crezut întâi că e maşina de gunoi.

numai că nu apărea de niciunde
şi când am plecat, am plecat cu convingerea
că fusese tocmai tramvaiul aiurit
pe care-l căutam pe toate şinele.

nu m-am mai trezit în noaptea următoare,
că eram beat-mort, dar în a doua
l-am auzit din nou şi-am alergat
din răsputeri spre vatra luminoasă.

şi-atunci am văzut ce trebuia văzut:
nu era nici tramvai, nici maşină de gunoi,
era o porcărie cu far deşirată pe şine,
o caravelă din bale şi muci.

am coborât pe linie să văd mai bine:
avea ochi de bivol, însă nu era
nimic din ce crezusem pân-atunci.
stătea la patruzeci de metri depărtare
şi sforăia pe loc din răsputeri.

pun mâna-n foc că mă ura, fiindcă
l-am văzut pornind, dar n-a pornit
ca blândul animal mecanic cu vagoane,
ci cu-o iuţeală nemaiîntâlnită.

ei bine, la viteza cu care îşi dăduse drumul,
în nici patru secunde m-ar fi strivit:
o murdară bucată de carne şi terci
ar fi rămas ca amintire a fiinţei mele
pe trecerea de pietoni.

dar nu. el venea cu atâta putere
încât rămăsese-ncremenit pe loc.
n-o să uit niciodată aşteptarea aceea
şi nici spaima că se va opri de-şi va da drumul.

pornise brusc, cu nările sforăitoare,
cu farurile aţintite-asupră-mi,
venea ca un tăvălug pe toată strada,
dar rămăsese tot acolo, nemişcat,
deşi prinsese o viteză de neînchipuit.

cum însă era singurul tramvai spre momfa,
nu mai puteam să-l ratez.


*

auzisem că unul din vărai, chiar de la mine din vărai,
a descoperit gena morţii.
nu a nemuririi ci a morţii.
cea care, când ai început să dârdâi,
paralizează dintr-o dată spaima
şi te fereşte de groaza vieţii de dincolo,
când eşti pe cale să pleci.

am dat fuga repede-n vărai
să-l întâlnesc şi să-mi rezolv
spaima de moarte, dar
era luni şi ăla plecase la
târg la şomcuta, aşa că

l-am plătit pe unul cu maşină
să mă ducă la şomcuta.
muream pe mine de spaima că voi muri.

vezi bine că ăla nu era-n târg
în şomcuta, dar mi-au spus
că s-a dus la baia mare, unde
cartofii se vând mai bine,

aşa că am pornit spre baia mare.
spaima crescuse pe mine cât casa.
şi dă-i prin baia mare şi caută-l
şi până la urmă unul a zis
că s-a dus la crâşmă să se-mbete

şi bate tu toate crâşmele şi a treia zi,
când l-au adus acasă, avea
maţele peste el
şi maşina nu mai voia să pornească.


*

de când mă ştiu, aceste grâne se coc numai în amurg.
la seceriş, tulpinile lor sunt vinete,
iar spicul e bolnav şi mistic.
ai zice că prin boabe tuşeşte un tuberculos,
într-atât sunt de tumefiate.

pâinea însă e gustoasă, iar copiii o înfulecă iute.
până la doisprezece ani, n-am văzut la ei vreun simptom.
după doisprezece însă, o paloare pe care
o păstrează până înspre douăzeci
pare să spună c-au mâncat prea multă
şi că bine nu a fost deloc.

dar apoi copiii, care nu mai sunt
de-acum copii, încep deodată să strălucească
şi nimic nu-i mai opreşte
să ajungă înspre patruzeci,

însă nici noi nu mai suntem tineri de-acum
şi când noi, ăştia care nu mai suntem tineri,
îi astupăm sub lan,
o facem pentru că nu putem renunţa nici măcar o zi
la grâul şi la pâinea asta,
singura din care ne-nfruptăm pe săturate.


*

am supravieţuit mai ieri şi unor toamne
care abia urmează să vină,
d-apoi ăsteia despre care meteorologii
spun că va fi cea mai scurtă dintre toate?

numai că nu ne-am mai dus la momfa
aşa de des ca mai an -
biletele-au ajuns cu mult prea scumpe
iar momfa se îndepărtează ceas de ceas,
deşi parcă tot mai mulţi turişti
se arată dornici să o viziteze.

ministrul turismului spune că momfa
e deja pregătită să primească
în raiul ei zece mii de vizitatori,

dar tot ministrul turismului se vede
nevoit să recunoască franc
că el nu a fost în momfa niciodată
şi că nici nu ştie unde este
deşi sunt patruzeci de microbuze
care pleacă zilnic înspre momfa.

ce le-o fi plăcând în momfa dragilor
noştri turişti de se-nghesuie într-acolo?
or fi microbuzele atât de odihnitoare,
minunăţiile atât de mari încât,
odată ajunşi la momfa, nici chiar unul
să nu dorească să se reîntoarcă?

văru’ care vine de la maramu’
zice că de ce nu l-am chemat
vara asta şi pe el la momfa.
păi ce, vere, asta a fost vară?

şi-atunci noi ce căutăm aici?
aici e locul de unde pornim înspre momfa.
şi unde vine momfa asta, vere,
momfa e la nici doi paşi de-aici,
dacă stăm încremeniţi un ceas,
vom fi primii care-ajungem astăzi.

numai dă palinca aia mai încoace
şi nu mai căsca în halul ăsta ochii,
în momfa, dacă vrei să vezi, intri cu ochii închişi,
aici nu eşti la mare sau la maramu’.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec