Reflex în oglindă (fragmente) - Cecilia Hansson


 
Cele mai importante clădiri sînt de-a lungul rîului. Sala de sport şi oţelăriile. Peste întregul oraş – o pătură de fum apăsător-cenuşie.

Dincolo de fereastra mea: copaci cu muguri mari. Pe stradă, cenuşa oţelăriilor se amestecă în ploaie. Într-o lună termin a noua.

Toţi mugurii vor exploda în verdeaţă. Fericirea mă va înăbuşi.

Emmausul din Svartöstaden e deschis şi sîmbăta. Fuste din batic, sacouri cu bile de naftalină în buzunare. Adulmec mirosul strecurîndu-mă printre umeraşe. Bluze ţepoase şi dantele impregnate cu levănţică îmi zgîrie antebraţele. Obrajii îmi ard, strîng la piept un munte de stofe.

Tîrăsc maşina de cusut în camera mea. Să coşi, să descoşi, să redesenezi reverele hainei. Podeaua s-a umplut de petice şi ace, dantelele strălucesc.

Să îmbraci haine cu cusături şovăitoare, abia încropite. Fusta are parfum de levănţică. Îmi pun o casetă în walkman – umerii hainei sînt ţepeni în continuare. Paltonul: o armură.

În buzunarul exterior al ghiozdanului strîng bucăţi de oţel şi pietre. Cînd trec prin poarta şcolii: nu sînt ca ei.

Pulovere cu crocodili Lacoste contrafăcuţi şi gulere înalte căzute.

Ei sînt cum e gelul lor de păr: vopsiţi în tonuri şterse şi lipicioşi. Cu miros artificial de flori şi o scursură de etichetă pe capac.

Ea e unul dintre ei, dar încă e altfel.

Ea e cel mai important motiv pentru a veni la şcoală în zori. Ea umple totul de lumină, ca un neon. Adulmec parfumul ei de căpşuni pe coridor.

Mami şi tati speră să fiu doar inadaptată. Dar niciodată nu voi mai îmbrăca o uniformă de liceu şi nu voi înceta să urăsc oraşul ăsta niciodată.

Şorturile profilor de gimnastică sînt de un galben ţipător şi mult prea strîmte.

Stofa lucioasă, întinsă pe muşchii fundului, face sexul să împingă testiculele afară.

Muşchii trebuie să fie bine încălziţi. Tendoanele – să nu fie răsucite aiurea. Douăzeci de ture în jurul sălii. Uriaşele limbi ale papucilor lor miros a mucegai.

Sutiene de sport adevărate şi adidaşi Reebok. Pulpe înfăşurate în benzi împuţite.

Picioarele mi se sfărîmă pe podeaua de cauciuc. Elasticul pantalonilor se învîrte în jurul stofei. Eu n-am nevoie de sutien, corpul meu creşte doar în înălţime.

Parfumul incredibil al buclelor ei se întinde în cazanul ăsta turbat. Mi se face pielea-găină, picioarele mi s-au umflat. Ea fuge cel mai repede dintre toţi, cu adevărat.

Ca să mă apropii de şorturile galbene şi lucitoare, ar trebui să cerşesc îndurare.

Toate geamurile se vor sparge, ţăndări de sticlă peste coşurile de baschet, plase şi lăzi.

Maieurile profilor de gimnastică miros a maraton: «E aşa de frumos la concurs!»
Saliva ţîşneşte din fluiere, alegerea echipelor e în curs.

Am o piatră în buzunar, mi-o înfig în picior. Geamurile sălii de sport sînt cele mai mari din toată şcoala.

Băltoace întunecate de jur împrejurul întregii săli, transpiraţie lipicioasă peste tot.

Stau mult prea aproape de fluier, simt cum îmi crapă osul timpanului.

Va fi deschisă cămara din pod, coşurile (?) de baschet se vor rostogoli din plafon. Un ventilator din podea suflă aer rece.

Dacă mă duc la ora de gimnastică iau patru. Mă duc întotdeauna, dar tot patru iau...

Trei puncte la fiecare atingere a mingii. Şorturile galbene se învîrt prin magazie – după pauză avem sărituri.

Toţi trebuie să facă duş după prima oră de gimnastică. Mă întorc spre zid. Bustul meu atît de tern de plat, dezpieliţat ca o arsură.

Muşchii picioarelor, pumnii pentru baschet şi bronzul solarelor. Încheieturi pentru blocaje.

Privirile lor împroaşcă încăperea duşurilor. Tendoanele fotbalistice au plesnit într-un roşu învineţit. Buclele de oţel ale părului care alunecă pe tenuri (bronzuri) contrafăcute.

Nimeni nu se poate măsura cu ea, nici la văz, nici la jocul cu mingea. Picioarele îi sînt turnate într-o materie care luminează din sine, pe bronzul pielii ei înfloresc fire de mătase, lumini...

Ştiu că mă vede. Cînd îşi trece buretele pe piele, mă prefac în burete.

O aromă dulceagă se întinde în toată încăperea. Transpiraţia şi parfumul i se scurg în fleşcăraie.

Mîinile mele sînt nişte excrescenţe bălăngănitoare. Coastele, prea strînse, îmi scot inima afară. Dar spatele e drept.

Dintr-un colţ al vestiarului răzbat chicoteli surde.
Termin cît de repede pot, să nu o scap pe drum.

Clasa băiatului fratelui meu are gimnastică după mine. Aşa că mă fofilez pe alt drum, ca să nu-l fac de ruşine.

Băiatul fratelui meu e cu trei ani mai mic şi perfect normal. A fost produs după un meci de fotbal pierdut şi îşi cumpără toate ţoalele de la Levi’s.


Mereu în urma mea la coada de la cantină şi mereu în coasta mea la lecţii.

Cînd pornesc pe coridoare, privirile lor se înlănţuie de mine.

Să domini coridoarele şi sala de gimnastică. Terenurile de fotbal şi autobuzele din centrul oraşului sînt ale lor.

În cantină nu trebuie să te bălăngăni. Mă mişc ca pe ace. O atitudine victoriană împotriva muşchilor feţei: să înghiţi fără să faci vreo mutră.

Vise: că mă împiedic în şireturi şi cad. Că îmi lăcrimează ochii în supa de mazăre. Că rochia mea de vară plesneşte înainte să îmi fie înmînată diploma de absolvire.

Cînd are loc reacţia dintre natriu şi apă, totul sfîrîie stins în jurul lor. Profii de Ştiinţele Naturii au pielea găurită.

Cineva împroşcă stropi lipicioşi în direcţia mea.

Buze mozolite cu Nivea. Fard roşu jupuit de la Oriflame. Antiperspirant de la Parfumul Şef şi Şpreiul Întîlnirea.

Sînt Prinţesa Levănţică şi am pietre în buzunarele fustei. Proful de Ştiinţele Naturii se dezvinovăţeşte: «Din păcate, numai un zece pot da în clasa asta.» Chipul său se dizolvă în acidul laboratorului.

Visele profilor: să mîngîi un zuluf dat cu fixativ, cules de pe un plovăr pastelat. Să înşfaci un picior de fotbalist, încălţat în Adidas.

Natriule, lucire albă, intră tu în boturile lor, zdrenţuieşte tu buzele şi cerul gurii lor ca un foc, raşchetează-le gîtlejele şi fă-le maţele să explodeze pe loc.

În pauză, mă baricadez într-o cameră mică cu glasvand din mine.

Îi văd înghesuindu-se în jurul ei. Dar ea reuşeşte mereu să le facă faţă.

Zulufii ei sînt umezi, ca întotdeauna. Şi zîmbeşte în direcţia mea cînd niciunul dintre ei nu o vede.

Ştiu că ea nu îşi va tunde niciodată bretonul şi nu va punea culori pastelate pe ea doar de dragul modei.

Cu fiecare celulă, trupul ei e flacăra (lucirea) unui reflex de oglindă îndreptat spre trupul meu. În lumina asta sînt şi eu frumoasă.

Pielea ei lîngă pielea mea: a ei curge frumos pe nas, gură, ochi şi gît.

Mama vrea să mă duc undeva departe să cumpăr ceva pentru serbarea de sfîrşit de an. În autobuz mă uit fix în faţă şi îmi caut în buzunar pietricelele.

Din mulţimea stîrnită de ziua de vineri vocile ricoşează printre scaune: «Cecilia Hansson e cea mai urîtă din oraş«. Totul amuţeşte, în afara hîrîitului motorului şi a vocilor care răsună peste toate.

Număr toate casele pe lîngă care trecem. «Cecilia Hansson e cea mai urîtă din oraş«. Nu reuşesc să mă rup din povestea asta.

Traducere de Marius Ianuş


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec