Reflex în oglindă (fragmente) - Cecilia Hansson
Cele mai
importante clădiri sînt de-a lungul rîului. Sala de sport şi oţelăriile. Peste
întregul oraş – o pătură de fum apăsător-cenuşie.
Dincolo de
fereastra mea: copaci cu muguri mari. Pe stradă, cenuşa oţelăriilor se amestecă
în ploaie. Într-o lună termin a noua.
Toţi mugurii
vor exploda în verdeaţă. Fericirea mă va înăbuşi.
Emmausul din
Svartöstaden e deschis şi sîmbăta. Fuste din batic, sacouri cu bile de
naftalină în buzunare. Adulmec mirosul strecurîndu-mă printre umeraşe. Bluze
ţepoase şi dantele impregnate cu levănţică îmi zgîrie antebraţele. Obrajii îmi
ard, strîng la piept un munte de stofe.
Tîrăsc
maşina de cusut în camera mea. Să coşi, să descoşi, să redesenezi reverele
hainei. Podeaua s-a umplut de petice şi ace, dantelele strălucesc.
Să îmbraci
haine cu cusături şovăitoare, abia încropite. Fusta are parfum de levănţică.
Îmi pun o casetă în walkman – umerii hainei sînt ţepeni în continuare.
Paltonul: o armură.
În buzunarul
exterior al ghiozdanului strîng bucăţi de oţel şi pietre. Cînd trec prin poarta
şcolii: nu sînt ca ei.
Pulovere cu
crocodili Lacoste contrafăcuţi şi gulere înalte căzute.
Ei sînt cum
e gelul lor de păr: vopsiţi în tonuri şterse şi lipicioşi. Cu miros artificial
de flori şi o scursură de etichetă pe capac.
Ea e unul
dintre ei, dar încă e altfel.
Ea e cel mai
important motiv pentru a veni la şcoală în zori. Ea umple totul de lumină, ca
un neon. Adulmec parfumul ei de căpşuni pe coridor.
Mami şi tati
speră să fiu doar inadaptată. Dar niciodată nu voi mai îmbrăca o uniformă de
liceu şi nu voi înceta să urăsc oraşul ăsta niciodată.
Şorturile
profilor de gimnastică sînt de un galben ţipător şi mult prea strîmte.
Stofa
lucioasă, întinsă pe muşchii fundului, face sexul să împingă testiculele afară.
Muşchii
trebuie să fie bine încălziţi. Tendoanele – să nu fie răsucite aiurea. Douăzeci
de ture în jurul sălii. Uriaşele limbi ale papucilor lor miros a mucegai.
Sutiene de
sport adevărate şi adidaşi Reebok. Pulpe înfăşurate în benzi împuţite.
Picioarele
mi se sfărîmă pe podeaua de cauciuc. Elasticul pantalonilor se învîrte în jurul
stofei. Eu n-am nevoie de sutien, corpul meu creşte doar în înălţime.
Parfumul incredibil
al buclelor ei se întinde în cazanul ăsta turbat. Mi se face pielea-găină,
picioarele mi s-au umflat. Ea fuge cel mai repede dintre toţi, cu adevărat.
Ca să mă
apropii de şorturile galbene şi lucitoare, ar trebui să cerşesc îndurare.
Toate geamurile
se vor sparge, ţăndări de sticlă peste coşurile de baschet, plase şi lăzi.
Maieurile
profilor de gimnastică miros a maraton: «E aşa de frumos la concurs!»
Saliva
ţîşneşte din fluiere, alegerea echipelor e în curs.
Am o piatră
în buzunar, mi-o înfig în picior. Geamurile sălii de sport sînt cele mai mari
din toată şcoala.
Băltoace
întunecate de jur împrejurul întregii săli, transpiraţie lipicioasă peste tot.
Stau mult
prea aproape de fluier, simt cum îmi crapă osul timpanului.
Va fi deschisă
cămara din pod, coşurile (?) de baschet se vor rostogoli din plafon. Un
ventilator din podea suflă aer rece.
Dacă mă duc
la ora de gimnastică iau patru. Mă duc întotdeauna, dar tot patru iau...
Trei puncte
la fiecare atingere a mingii. Şorturile galbene se învîrt prin magazie – după
pauză avem sărituri.
Toţi trebuie
să facă duş după prima oră de gimnastică. Mă întorc spre zid. Bustul meu atît
de tern de plat, dezpieliţat ca o arsură.
Muşchii
picioarelor, pumnii pentru baschet şi bronzul solarelor. Încheieturi pentru
blocaje.
Privirile
lor împroaşcă încăperea duşurilor. Tendoanele fotbalistice au plesnit într-un
roşu învineţit. Buclele de oţel ale părului care alunecă pe tenuri (bronzuri)
contrafăcute.
Nimeni nu se
poate măsura cu ea, nici la văz, nici la jocul cu mingea. Picioarele îi sînt
turnate într-o materie care luminează din sine, pe bronzul pielii ei înfloresc
fire de mătase, lumini...
Ştiu că mă
vede. Cînd îşi trece buretele pe piele, mă prefac în burete.
O aromă
dulceagă se întinde în toată încăperea. Transpiraţia şi parfumul i se scurg în
fleşcăraie.
Mîinile mele
sînt nişte excrescenţe bălăngănitoare. Coastele, prea strînse, îmi scot inima
afară. Dar spatele e drept.
Dintr-un
colţ al vestiarului răzbat chicoteli surde.
Termin cît
de repede pot, să nu o scap pe drum.
Clasa
băiatului fratelui meu are gimnastică după mine. Aşa că mă fofilez pe alt drum,
ca să nu-l fac de ruşine.
Băiatul
fratelui meu e cu trei ani mai mic şi perfect normal. A fost produs după un
meci de fotbal pierdut şi îşi cumpără toate ţoalele de la Levi’s.
Mereu în
urma mea la coada de la cantină şi mereu în coasta mea la lecţii.
Cînd pornesc
pe coridoare, privirile lor se înlănţuie de mine.
Să domini
coridoarele şi sala de gimnastică. Terenurile de fotbal şi autobuzele din
centrul oraşului sînt ale lor.
În cantină
nu trebuie să te bălăngăni. Mă mişc ca pe ace. O atitudine victoriană împotriva
muşchilor feţei: să înghiţi fără să faci vreo mutră.
Vise: că mă
împiedic în şireturi şi cad. Că îmi lăcrimează ochii în supa de mazăre. Că
rochia mea de vară plesneşte înainte să îmi fie înmînată diploma de absolvire.
Cînd are loc
reacţia dintre natriu şi apă, totul sfîrîie stins în jurul lor. Profii de
Ştiinţele Naturii au pielea găurită.
Cineva
împroşcă stropi lipicioşi în direcţia mea.
Buze
mozolite cu Nivea. Fard roşu jupuit de la Oriflame. Antiperspirant de la
Parfumul Şef şi Şpreiul Întîlnirea.
Sînt
Prinţesa Levănţică şi am pietre în buzunarele fustei. Proful de Ştiinţele
Naturii se dezvinovăţeşte: «Din păcate, numai un zece pot da în clasa asta.»
Chipul său se dizolvă în acidul laboratorului.
Visele
profilor: să mîngîi un zuluf dat cu fixativ, cules de pe un plovăr pastelat. Să
înşfaci un picior de fotbalist, încălţat în Adidas.
Natriule,
lucire albă, intră tu în boturile lor, zdrenţuieşte tu buzele şi cerul gurii
lor ca un foc, raşchetează-le gîtlejele şi fă-le maţele să explodeze pe loc.
În pauză, mă
baricadez într-o cameră mică cu glasvand din mine.
Îi văd
înghesuindu-se în jurul ei. Dar ea reuşeşte mereu să le facă faţă.
Zulufii ei
sînt umezi, ca întotdeauna. Şi zîmbeşte în direcţia mea cînd niciunul dintre ei
nu o vede.
Ştiu că ea
nu îşi va tunde niciodată bretonul şi nu va punea culori pastelate pe ea doar
de dragul modei.
Cu fiecare
celulă, trupul ei e flacăra (lucirea) unui reflex de oglindă îndreptat spre
trupul meu. În lumina asta sînt şi eu frumoasă.
Pielea ei
lîngă pielea mea: a ei curge frumos pe nas, gură, ochi şi gît.
Mama vrea să
mă duc undeva departe să cumpăr ceva pentru serbarea de sfîrşit de an. În
autobuz mă uit fix în faţă şi îmi caut în buzunar pietricelele.
Din mulţimea
stîrnită de ziua de vineri vocile ricoşează printre scaune: «Cecilia Hansson e
cea mai urîtă din oraş«. Totul amuţeşte, în afara hîrîitului motorului şi a
vocilor care răsună peste toate.
Număr toate
casele pe lîngă care trecem. «Cecilia Hansson e cea mai urîtă din oraş«. Nu
reuşesc să mă rup din povestea asta.
Traducere de
Marius Ianuş
Comentarii
Trimiteți un comentariu