marți, 26 februarie 2013

un poem de Ion Monoran

dragă poezie

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei intreprinderi timişorene.
Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranţă

a poeziei româneşti.

Cu toate astea m-am hotărât să-ţi scriu pentru a ne da întâlnire

într-una din serile următoare la cafeneaua "TAROM".
Mă vei recunoaşte uşor după plete şi ceaşca de cafea

care îmi va tremura în mână de îndată ce mă vei privi puţin mai insistent.
O singură rugăminte aş avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna
din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziţă stil poezie patriotică contemporană
înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien
gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate
septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee naţională.

Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de
fiecare zi
sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust şi sănătos şi cred că
a cam sosit momentul să-ţi schimbi puţin-câte-puţin concepţiile
şi să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ştefan cel Mare
şi Mihai Viteazu măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.
Altfel să ştii că îmi va fi sincer ruşine să ies cu tine pe stradă

sau să te prezint tinerilor poeţi din generaţia mea care aici la Timişoara
alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din ţară.



*ca un vagabond într-o flanelă roşie, Marineasa, 1996

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu