Aceste semne fugare - Geo Dumitrescu

-

Uitasem demult că respir, că aerul mă cercetează adânc până-n marginea inimii, părăsindu-mă de fiecare dată cu nevăzute amintiri şi mesaje, uitasem această obişnuinţă, străveche încercare a văzduhului, de a mă stăpâni,bătându-mă cu valul său ritmic ca pe un mal de lut...
Dar, aseară, în vreme ce luna se juca printre brazi cu oglinda, mi-am văzut deodată puterea pieptului scriind cu aburi calzi, aproape luminoşi din pricina zăpezilor, ciudate semne, ce îngânau fumul călător al trenurilor despletit prin coloanele salcâmilor (pe care, în treacăt fie zis,întotdeauna am nutrit bănuiala că-i ajută să înflorească...)
Poate era frigul de vină desigur luna, sau poate căldura mea pe care o simţeam crescând din nervurile palmei tale mici adunată în mâna mea- dar semne ciudate porneau din pieptul meu, îngânând alergarea cerbilor printre brazi, peste umerii stâncilor...
Unde se duc oare, unde aleargă? mă întrebam plin de mirare, privind ciudatele forme, calde, fugare, ce izbucneau în larg desfăcând pârtii albe în întuneric, ca altădată sabia fină, lucitoare, a tinereţii. Unde se duc? mă-ntrebam, şi m-aş fi luat după ele tiptil, străpuns de curiozitate, ca după nişte urme ce simţi că te duc spre uşa unui adevăr însemnat.
Prea mirat eram însă (poate şi din pricina lunii), dar, prin această lespede grea ce mă ţintuia în loc, auzeam furnicând cald, subţire, mari bănuieli bucuroase: o, desigur, îmi spuneam, aceste semne fugare ale pieptului tău, aceste forme albe, călătoare, ajung undeva, trebuie să ajungă. Negreşit, ele străbat pădurea, trec munţii şi se lasă pe văi, dincolo, spre marile oraşe... Fără doar şi poate, ele ajung undeva, aşa cum ajung la tine, în acelaşi chip şi în altele, toate mesajele, toate gândurile oamenilor, cercetându-le adânc, până-n marginea inimii, bătându-te neîncetat cu valul lor ritmic ca pe un supus mal de lut păstrător de urme şi amintiri...
O, negreşit, îmi spuneam, nu încape nicio îndoială, aceste semne fugare ajung undeva, ajung unde trebuie să ajungă... Fireşte că ajung, altminteri, vezi bine, altminteri, la naiba, ce rost ar mai avea să respiri?

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

-
Imagine
A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific un individ care-a încercat să mă violeze. iar mi-am pierdut cheia de la maşină. am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las. Rochelle aproape-a căzut în supradoză şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o. are coastele fisurate şi una dintre ele i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie. unde-i pieptenele meu? al tău e plin de mizerii. nu ţi-am văzut pieptenele, i-am spus. Singur cu toată lumea carnea înveleşte oasele şi ei pun şi-o minte acolo şi uneori şi-un suflet şi femeile sparg vaze de pereţi şi bărbaţii beau prea mult şi nimeni nu-şi găseşte perechea dar o ţin tot într-o căutare târându-se în paturi afară din paturi. carnea înveleşte oasele şi carnea caută ceva mai mult decât carnea. n-avem nicio şansă: suntem prizonierii aceluiaşi scenariu. nimeni nu-şi găseşte perechea. gropile de gunoi pline ospiciile p
continuă lectura »

corabia – un poem de Matei Vişniec

-
Imagine
corabia se scufunda încet noi ziceam şi ce dacă se scufundă corabia şi mai ziceam orice corabie se scufundă într-o zi şi ne strîngeam mîinile ne luam rămas bun dar corabia se scufunda atît de încet încît după zece zile noi cei care ne-am dat mîinile încă ne priveam ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i o corabie care se scufundă mai încet dar pînă la urmă se scufundă iat-o dar corabia se scufunda atît de încet încît după un an încă ne era ruşine nouă celor care ne-am dat mîinile şi în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul măsuram apa hm nu mai e mult se scufundă încet dar sigur dar corabia se scufunda atît de încet încît după o viaţă de om încă mai ieşeam unul cîte unul şi priveam cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi şi spuneam asta nu e o corabie aste e o… asta e o…
continuă lectura »

Un pom otrăvit - William Blake

-
Imagine
  Am fost supărat pe prietenul meu:     I-am mărturisit mânia, şi s-a sfârşit. M-am supărat pe duşmanul meu: Am tăcut, şi mânia a crescut. Am udat-o cu temeri, seri şi dimineţi în lacrimi Am însorit-o cu zâmbete şi cu şiretlicuri înşelătoare. A crescut zi şi noapte rodind un măr aprins. Duşmanul l-a privit cum strălucea şi a ştiut că e al meu. S-a furişat în grădină sub vraja nopţii, iar dimineaţă mi-am văzut cu bucurie, duşmanul întins sub copac.
continuă lectura »