Elogii - Saint-John Perse



Elogii
Imagini pentru Crusoe

Clopotele

Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la muzici ciudate
ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...

Peretele

Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor
îţi pătrunde-n gingii.
Şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeşte-n sânul apelor nepătrunse.
...E năduşeală de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a cărnoşilor mango
şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzută, e
semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...

Oraşul

Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei – peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din cartierul marinarilor – peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie – peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de
pripas – peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor,
peste pisica bolnavă ce are trei încrețiri pe frunte,
seara cade, în fumul oamenilor...
– Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! – astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulți
strigarea astrelor singuratice.
Trage storurile; n-aprinde:
E seara peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării;
e seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mal au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. – Sunt malurile fecundate – Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor – Zăreşti pe o fâșie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al țânțarilor – Lăcuste sub frunze se cheamă blând – Şi alte vietăţi blânde, atente la inserare, cântă un cânt
mai pur ca vestirea ploii: e înghițirea a două perle ce le umflă gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi infloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers peste ape calme,
crengile palmierilor ce se clatină!
Şi niciun lătrat depărtat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
... Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta dăruită semnelor nopţii, ca o palmă întinsă.

Vineri

Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi nouă, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lângă omul
taciturn, îţi duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor!
– Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vânezi prin cămară; adulmeci
fustele grasei bucătărese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi rasul,
vicios.

Papagalul

E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Stă acolo pe palier lângă lucarnă, unde bate în
negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te salută, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa
gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Își întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu
lampă! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea,
un inel de sevă moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă. Şi pasărea dă un ţipăt.

Umbrela de Capră

E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre lădiţa cu
nisip pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.

Arcul

Dinaintea şuierăturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale
flăcării. – Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se deschide în lungul
fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.

Grăuntele

L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolțit.

Cartea

Şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraş, îţi stârnea în piept
naşterea obscură a graiului:
...Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne,
căile tale?
...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii
tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?
– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării,
ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec