miercuri, 6 martie 2013

Elogii - Saint-John Perse



Elogii
Imagini pentru Crusoe

Clopotele

Bătran cu mainile goale,
reintors printre oameni, Crusoe!
plangeai, presupun, cand din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plangeai dus cu gandul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la muzici ciudate
ce se nasc şi se sting sub aripa stransă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...

Peretele

Colţul de zid e in faţă, spre a frange cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul inspre urechea unui fotoliu slinos, incerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor
iţi pătrunde-n gingii.
Şi visezi la nori albi peste insula ta, cand verde aurora se limpezeşte-n sanul apelor nepătrunse.
...E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a cărnoşilor mango
şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor in scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-nzăcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n inaltul cerului! Panzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzută, e
semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţăranii se piaptănă la veacul unei lungi zile...

Oraşul

Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l incinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei – peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din cartierul marinarilor – peste fantana ce suspină in curţile de poliţie – peste statuile sfăramicioase şi peste cainii de
pripas – peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurand in adanciturile maxilarelor,
peste pisica bolnavă ce are trei increţiri pe frunte,
seara cade, in fumul oamenilor...
– Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! – astă-seară langă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va inmulţi
strigarea astrelor singuratice.
Trage storurile; n-aprinde:
E seara peste Insula ta şi in necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării;
e seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vascos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă in penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultandu-se.
Insula adoarme in ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, in dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o răspandesc, peşti leneşi printre mal au starnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. – Sunt malurile fecundate – Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor – Zăreşti pe o faşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul incalcit al ţanţarilor – Lăcuste sub frunze se cheamă bland – Şi alte vietăţi blande, atente la inserare, cantă un cant
mai pur ca vestirea ploii: e inghiţirea a două perle ce le umflă gatlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi infloreşte! Sunt mari flori in mişcare şi la drum, flori in viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor in mers peste ape calme,
crengile palmierilor ce se clatină!
Şi nici un lătrat depărtat, trădand coliba; trădand coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n inaltul cerului!
... Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta dăruită semnelor nopţii, ca o palmă intinsă.

Vineri

Rasete-n soare,
ivoriu! sfioase ingenuncheri, mainile-n lucrurile pămantului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi nouă, atat de lungi mainile spre pămant, cand, langă omul
taciturn, iţi duceai in lumină şerpuirea albastră a membrelor!
– Acum ţi-a fost dată in dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vanezi prin cămară; adulmeci
fustele grasei bucătărese duhnind a peşte; iţi răsfrangi in arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi rasul,
vicios.

Papagalul

E un altul.
Un marinar balbait il dăduse bătranei care-l vandu. Stă acolo pe palier langă lucarnă, unde bate in
negru pacla tulbure a zilei ca mazga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te salută, Crusoe, cand urci din gropile curţii şi impingi uşa
gangului şi ridici in maini astrul precar al lămpii. Işi intoarce capul spre a-şi intoarce privirea. Omule cu
lampă! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea,
un inel de sevă moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă. Şi pasărea dă un ţipăt.

Umbrela de Capră

E in mirosul de praf cenuşiu, intr-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre lădiţa cu
nisip pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.

Arcul

Dinaintea şuierăturilor vetrei, zgribulit in şuba-nflorată, priveşti unduind inotătoarele blande ale
flăcării. – Dar un pocnet despică umbra cantătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se deschide in lungul
fibrei sale secrete, ca păstaia uscată in mainile arborelui războinic.

Grăuntele

L-ai infipt intr-o oală, grăuntele purpuriu, rămas in straiul tău de capră. N-a incolţit.

Cartea

Şi ce plans atunci, la gura vetrei, intr-o seară cu lungi ploi in mers către oraş, iţi starnea in piept
naşterea obscură a graiului:
...Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne,
căile tale?
...Nu-mi vei lăsa decat negurile serii – după ce, o atat de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii
tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?
– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, cand n-ai putut să invii tulburarea pierdută,
atunci, deschizand Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării,
ridicarea inaltului vant ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu