Elogii - Saint-John Perse
Elogii
Imagini pentru Crusoe
Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
plângeai,
presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote
pe Oraş...
O,
Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la
muzici ciudate
ce
se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni
cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub
mare...
Peretele
Colţul
de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.
Dar
imaginea dă un ţipăt.
Cu
capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor
şi al sosurilor
îţi
pătrunde-n gingii.
Şi
visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeşte-n sânul
apelor nepătrunse.
...E
năduşeală de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a
cărnoşilor mango
şi
acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E
mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.
E
un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte,
greu de sarea alizeelor...
Bucurie!
bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii,
nevăzută, e
semănată
cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi
zile...
Oraşul
Tabla
le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea
li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros
de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş
pe cer!
Grăsimi!
răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste
lucarna magherniţei – peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din
cartierul marinarilor – peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie – peste
statuile sfărâmicioase şi peste câinii de
pripas
– peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor,
peste
pisica bolnavă ce are trei încrețiri pe frunte,
seara
cade, în fumul oamenilor...
–
Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe!
– astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea
va înmulți
strigarea
astrelor singuratice.
Trage
storurile; n-aprinde:
E
seara peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte
vasul fără cusur al mării;
e
seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu
totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea
se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte,
cade-n micile golfuri, ascultându-se.
Insula
adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în
dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub
manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mal au stârnit băşici cu capul
lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. –
Sunt malurile fecundate – Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor –
Zăreşti pe o fâșie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al țânțarilor
– Lăcuste sub frunze se cheamă blând – Şi alte vietăţi blânde, atente la
inserare, cântă un cânt
mai
pur ca vestirea ploii: e înghițirea a două perle ce le umflă gâtlejul galben...
Geamăt
al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole,
guri de moaruri: doliul ce sparge şi infloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi
la drum, flori în viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin
lume...
O,
culoarea brizelor în mers peste ape calme,
crengile
palmierilor ce se clatină!
Şi
niciun lătrat depărtat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele
trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar
liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie!
bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
...
Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta dăruită semnelor nopţii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n
soare,
ivoriu!
sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri!
cum frunza era verde şi umbra-ţi nouă, atât de lungi mâinile spre pământ, când,
lângă omul
taciturn, îţi duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor!
–
Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vânezi
prin cămară; adulmeci
fustele
grasei bucătărese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum
făţarnici, şi rasul,
vicios.
Papagalul
E
un altul.
Un
marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Stă acolo pe palier lângă
lucarnă, unde bate în
negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu
un dublu strigăt, noaptea, el te salută, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa
gangului
şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Își întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu
lampă!
Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei;
priveşti cercul de-al doilea,
un
inel de sevă moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O,
mizerie! Lampa suflă. Şi pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei
picioare; e-ntre lădiţa cu
nisip
pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea
şuierăturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale
flăcării.
– Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se
deschide în lungul
fibrei
sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolțit.
Cartea
Şi
ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraş, îţi stârnea în piept
naşterea
obscură a graiului:
≪...Dintr-un
surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc,
Doamne,
căile
tale?
...Nu-mi
vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu
sarea singurătăţii
tale,
martor
al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?≫
–
Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar
sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii
tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un
deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai
secunda plecării,
ridicarea înaltului vânt ce să te
smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu