joi, 7 martie 2013

poeme de Ana Donțu

ezitarea

există zile când lucrurile sunt vizibile doar la lumină slabă
şi devin comestibile doar la foc mic
totuşi conturul apăsat străbate în continuare suprafaţa netedă
şi palmele se desfac cu ezitare

uneori e de ajuns să mă aşez
şi să-mi sprijin braţul de unele obiecte

dar şi obiectele tari se dizolvă,
umbra unui bloc te-a acoperit când te-ai oprit
să-ţi stergi fruntea
şi am văzut că ceva s-a încurcat printre degetele tale
după care le-ai băgat iar în buzunarul vestei

scaunul pe care m-am aşezat a tremurat
şi când m-am ridicat
iarăşi
a tremurat


strada

unele frici îţi amintesc de femeile lascive
care au ceva trist în felul cum privesc

micile frici nu vin niciodată ca să te înspăimânte
se preling pe obiecte acoperindu-le cu un strat opac
se pliază pe corpuri
nu mută niciodată lucrurile
le schimbă doar culoarea

ca şi ploaia aceasta care a venit peste tine întâmplător
şi ţi-a împărţit părul în şuviţe sârmoase
acum se lipesc de obraji
şi liniile străvezii şiroiesc mai jos spre piept

(ai şi uitat gândul care te-a trezit
şi te-a scos repede afară)
oraşul e deja zgomotos
ticul obişnuit de pe tâmplă
al rugăciunii căreea nu-i auzi niciodată cuvintele

dar şi rugăciunea are mâini şi picioare –
îţi desface ţeasta
(aşa cum deschide el conservele)
şi cu o linguriţă
îţi clefăie piureul de acolo

totuşi lucruile se desfăşoară straniu
străzile se încâlcesc ca nişte cabluri
şi automobilele devin nişte curenţi electrici
renunţi să te gândeşti la locul unde intenţionai să ajungi
oricum l-ai ales pentru că strada care duce acolo e dreaptă
şi gândurile curg prin ea uşor


nici acum nu cred cu adevărat că exişti

ne vedem întotdeauna în săli pline
drept care nici nu ne vorbim
ne atingem uneori cu umbrele mânilor
atunci luminile au un joc al lor
şi nimeni nu vede nimic
poate nici noi

totuşi ceaşca din care ai băut a lăsat un cerc cafeniu
pe faţa de masă, perniţa a păstrat forma braţului tău
chiar şi un fir de păr negru pe fotoliu, mirosul
de ţigări şi paşii pe trepte, fotografia pe care ai lipit-o
de perete şi am scos-o după ce ai plecat
a lăsat un punct pe tencuiala albă

dar altfel se întâmplă cu celelalte lucruri
semnele care ţi le lasă în corp există cu adevărat
mergi pe acelaşi drum ca de obicei
(nici un pericol în obiceiurile noastre)
totuşi într-o zi drumul ia o altă direcţie

simt că eşti undeva în spate printre oameni
dar strada m-a mestecat şi m-a înghiţit


suprapunere

te ridici din fotoliu
şi eu trec chiar prin faţa ta

stai la televizor eu
mă întind pe pat  şi mă frec de cearşafuri

când te întorci eu plec
şi deschidem uşa
amândoi cu mâna pe clanţă
eu din interior tu din afară
scrutăm nedumeriţi spaţiul gol din faţă
după care ne răzgândim şi ne întoarcem

casele noastre s-au suprapus

uneori când vin din bucătărie cu o ceaşcă în mâini
tu treci prin mine ca un strigoi
şi cafeaua mi se varsă pe genunchi


* * *

mâna mea care se plimbă pe marginea ceştii aburinde
ştie ceva ce nu ştiu eu
şi asta îmi provoacă un indefinit sentiment de vinovăţie
că ea tremură în timp ce eu sunt liniştită
şi tresare la zgomote mici când observ prin geam
un puşti mergând pe bicicletă în plină viteză
şi ştiu că în câteva secunde va fi lovit de un automobil
şi automobilul va avea o culoare gri cu luciu metalic
iar în el un bărbat şi o femeie vor discuta amănunte de peste zi
amănunte care le fac plăcere
şi totul se va întrerupe brusc
dar mâna mea va continua să mângâie marginea ceştii
iar groaza îmi va împinge buzele spre lichidul care-mi repugnă
pentru că aici e aromă proaspătă de cafea iar strada miroase a sânge şi zgomot

totuşi nimic nu s-a întâmplat
dar mâna nu ştiu de ce tremură


* * *

ia-mă de mâini
roade-mi unghiile cu dinţii
supravieţuim
pentru că mai credem în liberul arbitru
dar nu am ales noi asta
să ne naştem, să avem coşmaruri,
să nu învăţăm din greşeli
râdem
pentru că cineva ne-a amuzat
ne pişăm
pentru că cineva ne-a servit cu o cola
gândim pentru că ne-am născut cu o maşinărie defectă
ce nu poate fi deconectată
trăim pentru că cineva a făcut sex şi nu ne-a avortat


* * *

am obosit să tot fac ceva, să mă port ca un om
adorm în propria-mi vomă ca Jimmy Hendrix
şi pentru nimic în lume
nu vreau să mă mişc de aici
încep să mă cunosc pe mine
să ştiu cum miroase părul meu
ce gust au intestinele mele
îmi rămâne să-mi disec craniul
să-mi iau creierii în mâini
şi să privesc în sfârşit de aproape
ce masă gelatinoasă mă face să sufăr


* * *

se iau genunchii şi se aduc cât mai aproape de piept
se ia capul şi se pleacă uşor până atinge cu fruntea genunchii
acest fetus alcătuit artificial se cuprinde cu mâinile şi se leagănă
într-un final va începe să răsune o voce calmă undeva în ţeastă
e mai bine aşa, decât să o iai în aceleaşi mâini
şi să o loveşti de toţi pereţii din jur
această minge osoasă umplută cu grăsime


* * *

să cazi în tine
într-un lichid vâscos
placentar
adunată deget cu deget organ cu organ
atent fără grabă
ca un ceas de familie
aruncat la nervi
din măruntaiele împrăştiate prin unghere
cu fiece celulă fiece nerv
să te recompui
îndouăcuprafîndouăcupraf





din balonul de săpun


aşternutul

sigur întunericul din cameră ascunde ceva
altfel de unde ţiuitul acesta în urechi când nimic nu mai mişcă
dacă aş reuşi să-mi strecor neobservată mâna până la întrerupător
în cameră ar fi mai multe umbre decât lucruri
dar pe întuneric ele se apropie şi îţi acoperă faţa
cu palmele
şi adormi când
lumea se scurge în corpul obez care
se întinde peste tine ca o plapumă


întunericul nu e un anonim

la lumina de zi toate lucrurile
toate în puroi
transformă camera
într-o faţă acoperită de acnee

obiecte defuncte
care te fac să crezi că
şi tu

dar eşti
pentru că umbra pieptului
urcă şi coboară pe perete

ceva învie abia când se face noapte
sacoul de pe cuier e un mort de demult


jucăria 1

n-ar trebui să fie straniu
zgomotul acesta surd e şi el un obiect din cameră
o minge pasată între tine şi ea

dincolo de pereţi nu e lumea aşa
cum se vede pe fereastră
geamul este un monitor la care te uiţi şi crezi că-i adevărat
din exterior se arată ca o jucarie printre altele
o jucărie cu baloane de săpun
şi nu înţelegi de ce te agiţi aşa fără sens
camera dispare între degetele unui copil uriaş
(cred că i-am văzut odată la geam ochii albaştri)


spânzuratul

lucrurile clocotesc şi ele în tăcere
deşi nu se întâmplă nimic
nu mai apucă să-ţi acopere faţa
obeza ajunge la tine când
eşti cu ochii deschişi
îşi târăşte piciorul peste tine
şi trece mai departe
tu rămâi cu ochii pironiţi
la becul care atârnă ţeapăn de tavan


cealaltă

o spionez câteodată
cum se lungeşte lascivă pe podea
şi din covor apare pata neagră
care-mi repetă contururile
exact ca în filmele vechi cu case bântuite
îmi plimbă degetele pe pântec şi atunci
îmi caut repede mâinile
se uită cu un ochi strâmb când n-o văd
mă suspectează de crime şi violuri
când dorm ea se scoală
şi se plimbă prin cameră
dimineaţa o urmăresc pe furiş dintre cearşafuri
cum probează rochii şi pălării
cochetează cu un iubit imaginar
(pe care-l spintecă în final şi îi soarbe creierii cu un pai)
după mă dau jos din pat
şi-i imit mişcările

dimineţile au întotdeauna o lumină prea crudă
pentru nervii noştri


jucăria 2

niciodată nu se astâmpără până la urmă
mereu mai rămâne o mână care smulge puful de pe haine
un deget care scormoneşte în perete
un picior care loveşte scurt în masă
un nerv zvâcnind
o unghie care intră în piele


camera fără pereţi

a vorbi aici
e cum ai păşi pe o podea
acoperită cu peşti
scaunele tale nu au spetează
uşile toate fără mâner
când te plictiseşti mă opreşti de la telecomandă
cu glonţul la 5 milimetri de ceafă
(şi morţile astea au fost filmate din timp
dar te-ai gândit că e prea mult sânge)

să treci peste ea
viaţa nu e în direct
apeşi un buton şi e gata


peşti deasupra capului

ştiu că obiectele astea nu au nici o importanţă
nici măcar cerul şi blocurile care se văd prin geam
toate sunt jucării care atârnă deasupra unui leagăn
din spatele lor pândeşte un ochi
perdeaua umflată de vântul care pătrunde prin crăpături
nimeni n-o va da la o parte
nu va fi o apocalipsă

mă sufoc în straturile camerei
când îşi împătureşte peste mine pereţii


jucăria 3

aprind lampa
şi îi întorc spatele
să privesc animalul adormit la piept
respirând greu ca sub apăsare

într-o zi se va trezi şi mă va face bucăţi
va sta la fel ca acum
cuibărit între piept şi perete
sau va fi în spate şi-mi va respira în ceafă

va muşca mai întâi de gât
mă va soarbe ca pe o boabă de poamă
până rămân o piele flască

gândurile se vor amesteca între ele
ca stolurile de păsări
când sunt în pericol

voi crede la început
că sunt o figurină de pe pervaz
şi n-o să mă întreb
de ce corpul meu e atât de rece
de ce braţele îmi cad
de parcă li s-au tăiat sforile
şi mă mişc greu ca în smoală topită

dar lucrurile astea vor fi fireşti atunci
aşa cum crusta melcului trosneşte
când îl striveşti cu pantoful de asfalt


post scriptum

cu ochii închişi când geamul a duduit toată ziua
şi piciorul s-a oprit în perete

o cameră cu o singură fereastră
la care se înghesuie morţii
o mulţime de victime şi un singur suspect după sticlă

dar e linişte şi nimic nu se vede dincolo de
cercul gălbui pe care becul îl desenează
în jurul meu

P:S: noaptea pe la trei
o mână străină îmi bâjbâie sub piele
cum şi eu caut sub plapumă
căldura animală a unui corp
plecat de curând

Un comentariu:

  1. Superbe....cuvinte alese așezate în cel mai frumos mod....mulțumesc !!...mi.ai făcut ziua mai frumoasă. Suflet vândut.

    RăspundețiȘtergere