poeme de Emilia Faur

&&&
în dulapul bunicii miroase a naftalină şi-a săpun de casă
o să punem tot în cutie, zic şi-o să le trimitem la second
/pe când lumânarea încă arunca un dinte de aur până în carnea de pe-obraz şi varul se usca încet şi-ncepea să miroasă/
deja deschideam dulapul s-adulmecăm ultima-amintire
o să punem tot în cutie, ziceam
/şi lumânarea începea să tremure ca şi cum bunica sufla în ea să o stingă aşa cum stingi o lumânare de pe tort în ultima zi de an în următoarea zi de viaţă/
şi-o să le trimitem, ziceam
/şi lumânarea se topea ca o bomboană în gura unui copil fără dinţi ca şi cum gingiile ar fi suficiente ca să-nveţi să spui câteva cuvinte molfăind/
şi bunica încă sufla din lemnii toracelui dând lecţii de gramatică
şi eu ascultam molfăind
şi nepoţii de câteva luni mâncau bomboane de pe tava cu
cozonac
/şi lumânarea se topea ca o bomboană/
o să le trimitem la second, ziceam
şi mângâiam hainele cu miros de naftalină şi săpun de casă
ca şi cum aş fi atins o piele
ca şi cum ea ar fi existat de două ori în aceeaşi încăpere.
/şi lumânarea încerca să m-ajungă din geam de parc-aş fi simţit că e caldă când de fapt miroase a ars/

&&&
Cerul ca o cârpă-nmuiată-n vaselină pus la uscat pe firele de
troleu
şi eu departe – mi se pare că-mi amintesc cum urcam dealul
acoperit cu paie uscate şi păpădii
şi cum păreau toate amestecate, întoarse cu susu-n jos şi cu
josu-n sus
şi ei aplecaţi scormonind cu unghiile după cartofi
eu sunt aici-aici, le ziceam
să vă număr şi să v-aşez în lădiţă pe rând că-s tânăr.
de peste deal cerul era ca o cârpă-nmuiată-n vaselină pus la
uscat pe firele de curent
/zzzzzzzz făceau firele toate ca şi cum ar trece de-aici acolo sau
de-acolo aici imperceptibil/
şi eu treceam şi mă găseam în piaţă mărăşească mirosind cartofii
într-o confuzie de nume
/şi lumânarea încerca să m-ajungă din geam de parcă-aş fi simţit
că e caldă şi tava-mi ardea
degetele în timp ce traversam holul
dinspre bucătărie în miros de pireu/

&&&
sunt locuri unde te duci de unul singur şi nu le arăţi nimănui ca să
nu simţi vreodată că lipseşte cineva, i-am zis
şi filtrul de cafea bolborosea, vasele trosneau sub mâna ei, golea tava de cozonac şi punea vinul şi gheaţa trosnea printre degete ca şi cum ar ploua
„pune tava asta la uşă“, mi-a zis „poate-i e foame şi vine
cum îl chemăm pe tata când iese de la servici
şi ştie să miroase casă“
dar eu eram deja la dulap atingând hainele ca şi cum aş atinge o
piele
„Emilia“, mă striga
„Emilia, ia tava şi du-o“
dar eu fug afară
„ia tava şi du-ooo“
fug afară
„oooooo“
dar eu fug, fug, fug
tac
plâng
fug.
Afară.

&&&
Am băut uitându-mă la piciorele tale umflate
încercam să-ţi găsesc măcar o vânătaie
/pe când lumânarea încă arunca un dinte de aur până în carnea de pe-obraz şi varul se usca încet şi-ncepea să miroasă/
ştii că orice rană se vindecă abia când o arăţi
dar în colţ stăteau sul carpetele,
ştii de ce le-ai păstrat?
„ia un pahar“ au spus
„ia să uiţi“ îmi zic
dar eu beau şi mă uit la picioarele tale umflate
şi miros
caut rana
aşa cum îi cauţi unei şosete vârful găurit
poate e carpetul din colţ
„ia“ îmi zic
dar eu stau şi beau şi miros şi am un gust:
pe suferinţa altuia creşte bucuria aşa cum tratezi roşiile cu
piatră-vânătă.
şi în final, vă spun, aceaşi poveste: nu ştim să vorbim decât în
sfaturi
„ia“ au spus
„ia un pahar“
„ia să uiţi“ îmi zic.
e foarte greu să-ţi aminteşti dar şi Proust a avut noroc.