poezii de Andra Rotaru
Locuri
locul ăsta
îmi face rău. atunci
desenez
împrejurimile precum niște drumuri sur-
pate.
între
indicatorii vitali, între derute și obiceiuri voit
asimilate:
nu am văzut
lumina de
peste o săptămână - îmi pot induce ușor
o stare de
amețeală. mă lipsesc de hrană, nu
vorbesc cu
nimeni,
sunt atentă
la manii.
lovesc în
fiecare zi în aceleași puncte fixe, evitând
zonele
mortale:
exersez și
învăț ceea ce simte un altul: când fluxul
și refluxul
sunt
controlate de departe, când inhibitorii și exci-
tatorii iau
cu asalt.
primesc
ajutorul celorlalți - decadența interiorului
propriu,
remodelarea
lui dintr-un singur material rezistent,
un triunghi
de aur
*
dacă am fi așteptat
împreună schimbarea semnelor,
să fi trecut
ca printr-o groapă acoperită cu pământ,
să fi intrat
până la jumătate. țipătul prelung
al unui
animal pierdut, hoardele pregătite de atac.
nimic din
acestea nu s-a întâmplat: legănatul
roților
poartă cu viteză
sute de mii
ca noi. o gloată fără voce își sapă
culcușul
aici.
dacă am fi așteptat
împreună: nu am sta
unul în
umbra celuilalt, dând cu mâna ca și cum
am ridica
ravene
ce au
acoperit în întregime. am crede că, imobilizați
împreună,
ar fi ultima
zi. că nicicând nu ne vom mai privi
chipurile
la lumina
zilei. temeliile unei case ridicate acum 20
de ani
ar dispărea
dacă în
maghernițele dimprejur, dacă în lăcașul
cândva reavăn,
două animale
s-ar putea reîntâlni doar strigându-se.
care este
vocea ta
astăzi, în
întunecime. care e țipătul de recunoaștere,
ce semne
s-au schimbat.
Tors unisex
era o
diformitate nu mai în vârstă de 13 ani. apuca
cu mâinile
părțile sale
moi. deasupra fiecăreia dintre ele erau
așezate
lentile
groase. așa ar trebui să simtă un nevăzător:
dinspre
ombilicul său
să susure
triluri delicate: dinspre genele sale să
picure apă
sfințită:
dinspre rădăcinile
sale să nu se avânte nimic impur:
100% 13 ani
purtați pe
un tors gigantic.
a țipat
prima dată. apoi a pipăit. în spatele coarde-
lor vocale
lua naștere
ceva nou. niciun alt indiciu.
fulgii de
plop pot arde. mormane întregi iau foc. de
câțiva ani
se înmulțesc
haotic. (sunt ca noi, mai multe femei
decât bărbați).
nu știa
decât atât: era o diformitate nu mai în
vârstă de 13
ani.
apuca cu
mâinile părțile sale moi.
când se rătăcea
simțea o euforie precum întune-
cimea
care iradia
dinspre cioturile sale: se prelungeau cu
bucăți
de ipsos
rulate cu grijă pe bustul său. când se mișca
își simțea
articulațiile fine. un praf alb plutea în aer,
îl acoperea
treptat.
fulgii de plop
pot arde. mormane întregi iau foc. de
câțiva ani
se înmulțesc
haotic. (sunt ca noi, mai multe femei
decât bărbați).
nu știa
decât atât: era o diformitate nu mai în
vârstă de 13
ani.
apuca cu
mâinile părțile sale moi.
Păsări în cuști
când au
început mișcările cu pumnii de abia mai
respira. i
se spusese
că acelea
sunt gesturile unei păsări în colivie. două
erau negre,
se târau pe
jos. alte trei erau negre, se țineau strâns,
își
împingeau trupul
una alteia.
scoteau
sunete. respirau greu. spuneau sacadat ceva
(o
bolboroseală)
când țesutul
se agăța de alt țesut carnea începea să
cadă. cea
mai mică
era deja
dezbrăcată. agoniza, iar membrele ei încă
se unduiau.
trăgea
de pulpa
robustă a unei păsări albe.
în curând
deasupra sa se așternea un acoperiș
masiv de
trupuri. se ridica
de-odată ce
ea își începea unduirile.
când aici nu
a fost nimic altceva, când aici nu a
fost. se
întorcea cu spatele
când
trupurile năvăleau iar. o acopereau,
apoi
împresurau ca într-o cușcă. împingea într-unul,
celelalte se
mișcau
dezarticulate.
acum imită și
pumnii se ridică. coboară un decor
fals de
trupuri.
spasmele lor
trec în spasmele ei. răsuflările lor se
aud
direct din
plămâni. inseminează plămânii ei care se
deschid
Interdicții
cu toate
interdicțiile, nu se oprește. își vopsește
părul în
alb,
poartă
pantaloni trei sferturi. nu răspune, latră.
stă uneori
în poala unui adult. poate fi tată,
observă mișcările
acestora. ar
trebui să ardă toate însemnările
despre
pierderea copilăriei. mormăie:
blasfemii
!, în
timp
ce-și
ascunde trupul.
mâinile lor
se mișcă deodată, zgârie o tablă -
trupul
copilului e destins, la fel de moale precum
creta,
trupul bărbatului
e încordat, imită liniile trasate de
copil.
are ochii
legați, fiecare dintre tușele sale urmează
haotic
zgomotul.
nu e nici
dreapta, nu e nici stânga: sunt deprinderi
pierdute
nu poate să
spună ce e acolo. o prelungire spon-
tană a
trupului
o neînțelegere
o scriere primitivă. maxilarul său
mestecă
alcătuirile
de calciu și apă precum un pansament.
zgârieturile
pe tablă ale
bărbatului se continuă în țesuturile
copilului,
se precipită
în măruntaie
mantiile bărbatului
se ridică de pe trup. o alcăturire
fosilizată
fără miros.
de jur împrejur e înconjurat de un oraș
nou
construit.
Crevase
eram într-o
cușcă în care exersam mișcări noi:
ne priveam
organele în oglinzi
pe care le
spărgeam
și dezveleam
pe rând
bucăți
grosiere de carne.
spuneam mulțumesc!
când membrele sale
când
cioburile când membrele mele
ne arătau
imagini confuze
așteptam
doar acele
momente
în care, în
spațiul ridicol
ne puteam
privi
a fost
astfel. ore întregi în care nimic
nu se
întâmpla: el își ridica brațele
apoi le așeza
în jurul trunchiului de brad. era pre-
cum
un gest
maternal, se legăna și atingea.
eu repetam
mecanic
genunchii
loveau gratiile unei cuști
fără grație.
m-a privit
îndelung, confuz,
eram un
morman de măruntaie
trupurile
noastre difuze în oglinzi,
cioturile de
sticlă
învelite în
ace de brad.
din TRIBUNA NR. 229 • 16-31 martie 2012
Comentarii
Trimiteți un comentariu