poezii de Andra Rotaru



 

 

 

 

 

 

 

 

Locuri

locul ăsta îmi face rău. atunci
desenez împrejurimile precum niște drumuri sur-
pate.
între indicatorii vitali, între derute și obiceiuri voit
asimilate: nu am văzut
lumina de peste o săptămână - îmi pot induce ușor
o stare de amețeală. mă lipsesc de hrană, nu
vorbesc cu nimeni,
sunt atentă la manii.
lovesc în fiecare zi în aceleași puncte fixe, evitând
zonele mortale:
exersez și învăț ceea ce simte un altul: când fluxul
și refluxul
sunt controlate de departe, când inhibitorii și exci-
tatorii iau cu asalt.
primesc ajutorul celorlalți - decadența interiorului
propriu,
remodelarea lui dintr-un singur material rezistent,
un triunghi de aur
*
dacă am fi așteptat împreună schimbarea semnelor,
să fi trecut ca printr-o groapă acoperită cu pământ,
să fi intrat până la jumătate. țipătul prelung
al unui animal pierdut, hoardele pregătite de atac.
nimic din acestea nu s-a întâmplat: legănatul
roților poartă cu viteză
sute de mii ca noi. o gloată fără voce își sapă
culcușul aici.
dacă am fi așteptat împreună: nu am sta
unul în umbra celuilalt, dând cu mâna ca și cum
am ridica ravene
ce au acoperit în întregime. am crede că, imobilizați
împreună,
ar fi ultima zi. că nicicând nu ne vom mai privi
chipurile
la lumina zilei. temeliile unei case ridicate acum 20
de ani
ar dispărea
dacă în maghernițele dimprejur, dacă în lăcașul
cândva reavăn,
două animale s-ar putea reîntâlni doar strigându-se.
care este vocea ta
astăzi, în întunecime. care e țipătul de recunoaștere,
ce semne s-au schimbat.

Tors unisex
 
era o diformitate nu mai în vârstă de 13 ani. apuca
cu mâinile
părțile sale moi. deasupra fiecăreia dintre ele erau
așezate
lentile groase. așa ar trebui să simtă un nevăzător:
dinspre ombilicul său
să susure triluri delicate: dinspre genele sale să
picure apă sfințită:
dinspre rădăcinile sale să nu se avânte nimic impur:
100% 13 ani
purtați pe un tors gigantic.
a țipat prima dată. apoi a pipăit. în spatele coarde-
lor vocale
lua naștere ceva nou. niciun alt indiciu.
fulgii de plop pot arde. mormane întregi iau foc. de
câțiva ani
se înmulțesc haotic. (sunt ca noi, mai multe femei
decât bărbați).
nu știa decât atât: era o diformitate nu mai în
vârstă de 13 ani.
apuca cu mâinile părțile sale moi.
când se rătăcea simțea o euforie precum întune-
cimea
care iradia dinspre cioturile sale: se prelungeau cu
bucăți
de ipsos rulate cu grijă pe bustul său. când se mișca
își simțea articulațiile fine. un praf alb plutea în aer,
îl acoperea treptat.
fulgii de plop pot arde. mormane întregi iau foc. de
câțiva ani
se înmulțesc haotic. (sunt ca noi, mai multe femei
decât bărbați).
nu știa decât atât: era o diformitate nu mai în
vârstă de 13 ani.
apuca cu mâinile părțile sale moi.

Păsări în cuști
 
când au început mișcările cu pumnii de abia mai
respira. i se spusese
că acelea sunt gesturile unei păsări în colivie. două
erau negre,
se târau pe jos. alte trei erau negre, se țineau strâns,
își împingeau trupul
una alteia.
scoteau sunete. respirau greu. spuneau sacadat ceva
(o bolboroseală)
când țesutul se agăța de alt țesut carnea începea să
cadă. cea mai mică
era deja dezbrăcată. agoniza, iar membrele ei încă
se unduiau. trăgea
de pulpa robustă a unei păsări albe.
în curând deasupra sa se așternea un acoperiș
masiv de trupuri. se ridica
de-odată ce ea își începea unduirile.
când aici nu a fost nimic altceva, când aici nu a
fost. se întorcea cu spatele
când trupurile năvăleau iar. o acopereau,
apoi împresurau ca într-o cușcă. împingea într-unul,
celelalte se mișcau
dezarticulate.
acum imită și pumnii se ridică. coboară un decor
fals de trupuri.
spasmele lor trec în spasmele ei. răsuflările lor se
aud
direct din plămâni. inseminează plămânii ei care se
deschid

Interdicții
 
cu toate interdicțiile, nu se oprește. își vopsește
părul în alb,
poartă pantaloni trei sferturi. nu răspune, latră.
stă uneori în poala unui adult. poate fi tată,
observă mișcările
acestora. ar trebui să ardă toate însemnările
despre pierderea copilăriei. mormăie:
blasfemii
!, în
timp
ce-și ascunde trupul.
mâinile lor se mișcă deodată, zgârie o tablă -
trupul copilului e destins, la fel de moale precum
creta,
trupul bărbatului e încordat, imită liniile trasate de
copil.
are ochii legați, fiecare dintre tușele sale urmează
haotic zgomotul.
nu e nici dreapta, nu e nici stânga: sunt deprinderi
pierdute
nu poate să spună ce e acolo. o prelungire spon-
tană a trupului
o neînțelegere o scriere primitivă. maxilarul său
mestecă
alcătuirile de calciu și apă precum un pansament.
zgârieturile
pe tablă ale bărbatului se continuă în țesuturile
copilului,
se precipită în măruntaie
mantiile bărbatului se ridică de pe trup. o alcăturire
fosilizată
fără miros. de jur împrejur e înconjurat de un oraș
nou construit.

Crevase
 
eram într-o cușcă în care exersam mișcări noi:
ne priveam organele în oglinzi
pe care le spărgeam
și dezveleam pe rând
bucăți grosiere de carne.
spuneam mulțumesc! când membrele sale
când cioburile când membrele mele
ne arătau imagini confuze
așteptam
doar acele momente
în care, în spațiul ridicol
ne puteam privi
a fost astfel. ore întregi în care nimic
nu se întâmpla: el își ridica brațele
apoi le așeza în jurul trunchiului de brad. era pre-
cum
un gest maternal, se legăna și atingea.
eu repetam mecanic
genunchii loveau gratiile unei cuști
fără grație.
m-a privit îndelung, confuz,
eram un morman de măruntaie
trupurile noastre difuze în oglinzi,
cioturile de sticlă
învelite în ace de brad.

din TRIBUNA NR. 229 • 16-31 martie 2012


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

Un pom otrăvit - William Blake

corabia – un poem de Matei Vişniec