Surpriza serii vine de la Radu Vancu

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:

„Nu te speria, e teribil de simplu,
tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani
de acasă e adevărat:

oamenii există şi sunt buni.
Sufletele există bine mersi,
culcuşite în straturile cărnii

ca recidivistele în paturi supraetajate,
tandre şi caline homicide.
Iar de răspuns ţi se va răspunde

răspicat, exact când spui „înger
îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul
se va crâmpoţi, smuls

de peste lucruri ca ambalajul lucios
de pe un cadou demult promis,
şi dinăuntrul aerului va sări,

cu mişcări profesionale de stripperiţă
ţâşnind din tort, îngerelul.
Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce

hopa suuus, după care va coborî
ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar
că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,

îngerelul aterizează într-o legiune de porci
şi al naibii parc-ar fi de mercur,
aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.

N-apuci să te minunezi mult, o mână
nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci
după ureche, te întinde pe spate,

cu un scalpel nevăzut îţi deschide
cuşca pieptului, duce apoi
degetele nevăzute pline de sânge

între buzele nevăzute pline de sânge
şi şuieră cu schepsis de porcar.
Iar porcii se apropie cumva tandru

de tine, îşi aliniază râtul
pe laturile trocuţei de coaste
şi, fericiţi de lături proaspete,

clefăie sângele, hăpăie inima.
Abia atunci, culcat pe spate,
vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,

turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii,
numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine.
Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe

răspunsul, şi toţi îl merităm.
E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini
o să-ţi explice cu vremea totul”.

[De când a început serviciul, Cami pleacă înainte de opt, iar Sebastian se trezeşte cam pe la şapte jumate. Aşa că, vrând-nevrând, mă trezesc şi eu, îl pun pe oliţă, îi pun laptele la încălzit, Cami pleacă, îl iau de pe oliţă, îi dau laptele. Îl bea încet, mozolind îndelung paiul roz. Uneori ne uităm pe Minimax, la T-Rex Express, la Grădina Zoologică a lui Willa, la Thomas şi prietenii săi. Alteori îmi cere să-i pun la laptop Cartea Junglei, sau pe Domnul Tăiţei. Desenăm. Facem trenuri şi tuneluri. Dăm concerte, el la tobe, eu la chitară sau, după caz, pian. E secvenţa preferată a zilei mele, ca să nu spun a vieţii mele. Apoi vine mama Cameliei, îi dă să mănânce dacă n-am apucat s-o fac eu, îl îmbracă şi-l scoate la plimbare. După care, rămas singur, prins în fericirea mea ca o gânganie urâtă în chihlimbar, mă aşez iute la laptopul din care Baloo tocmai a terminat de cântat Bare Necessities şi încep să tastez ca-n transă: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi...”]

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie
era călduţ ca un cadavru proaspăt
şi eu îţi muream în braţe

nu-mi închipuiam că aici,
unde totu-i înfricoşător de bine,
e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept
cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,
mai matolit, mai lihnit.

Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,
eu o duc aici pe picioare
până o să vii tu –

ca ciorba acră după beţia dulce,
ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,
ca glucoza în venele macerate.

Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,
nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.
Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,

o să te mănânc din ochi când o să vii,
n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,
însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe

sub soarele călduţ de aici,
şi poate că de data asta o să-mi revin,
îmbrăţişarea ta de mort proaspăt

o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină
în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,
oricât de ridicolă-i chestia asta.”

Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul
aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,
fiert îndelung pentru o masă săracă.

[Aici, unde ne trăim toţi cumplita speranţă de viaţă, nu-i de fapt nimeni. Cei mai vii nu ştiu nimic despre viaţă. Cei mai frumoşi n-au văzut frumuseţea. Cei mai nefericiţi nu ştiu ce-i nefericirea. Inima bate cu fanatismul cu care vrăbiuţa continuă să zboare minute bune după ce aripile i s-au aprins din senin.]

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
când te lasă inima să-l visezi:

„Ne amintim, dar amintirile sunt tot mai neclare,
tot mai şterse, ca feţele unor păpuşi
sărutate cu miile de ani de aceeași fetiţă tristă,

iar când unuia îi răsare o amintire nouă
arzând cu flacără deasupra mormântului,
coşciugele noastre se bulucesc în jurul lui,

guiţând precum purceluşii când aleargă după mama lor,
şi ne uităm la amintirea aia ca la un blockbuster,
ca la un Titanic scufundat sub ochii noştri

de aisbergul sicriului iluminat. Câte un coşciug
mai slab de înger smiorcăie, semn că mai are amintiri
proaspete. La el ne vom aduna data viitoare.

Altul izbeşte cu colţul sicriului în sicriul care visează,
ca şi când i-ar trage televizorului o palmă
ca să-i regleze imaginea. Cu el s-a terminat,

se întoarce pe bâjbâite la locul lui,
îl privim cu un nod în gât,
o să vină şi rândul nostru.

Ne întoarcem la film, stăm cuminţi & atenţi
până dispar de pe pânza flăcării amintirile cu voi,
nici nu se termină bine ultimul cadru

că spectatorii încep să aplaude & să vorbească iute,
cu obrajii de lemn încinşi de emoţie, fac topuri
& pun note, chicotesc & dau ochii peste cap.

După ce ne întoarcem la gropile noastre,
o mare de flăcărui foşneşte o vreme peste noi
ca iarba peste un mormânt fericit”.

Vrei să adormi iar, ţi-e groază să adormi iar,
întunericul foşneşte deasupra ta
ca iarba peste un mormânt gol.

[Ce-i cu adevărat insuportabil: nu atât visul, cât trezirea. Şi nu atât spaima din minutele de după, când respiri dispneic pe întuneric, încercând să nu-i trezeşti; spaima trece. Greul vine dimineaţa, când micile rutine adorabile refuză să mai fie rutine – fiecare lucruşor, cât de mic, are reverberaţii barbare. Când desfaci o baveţică, de pildă, îţi dai seama că tot aşa ai desfăcut un ştreang. Absolut fiecare gest e hipersemantizat, parcă ţi s-au retezat pleoapele şi vezi, cu un exces de claritate, un exces corespunzător de sensuri. Cu fiecare vis, se mai excavează un strat din lumea de lumină & paranoia. După fiecare vis, universul e oribil de sentimentalizat.]

Radu Vancu, Frânghia înflorită, Editura Max Blecher, 2012 - mulțumim, Radu