Tabloul de absolvire - Gheorghe Schwartz

Izidor Coţcaru a fost, într-adevăr, un om ciudat. (Asta fără nici o îndoială!)

Şi, pe de-asupra, iată, şi Kocka Isidor cel Tânăr, şi Kocka Ignac, şi Isidor Coţcaru, toţi au fost din acelaşi sânge! Ignac se pare că a fost un urmaş direct al celebrului Kocka Isidor cel Tânăr. Celălalt Isidor, Isidor Coţcaru, a fost urmaşul direct, chiar nepotul lui Kocka Ignac.

Complicat? Până aici, nu-i complicat deloc!

Se spune că un nemeş bogat îl avea drept om de mare încredere pe Isidor, mai marele grajdurilor şi totodată exclusivul birjar al caleştii cu blazon. Acest Isidor a fost un om de treabă, cumpătat şi cu frica lui Dumnezeu. N-aveai ce să-i reproşezi. Numai că fiul său mai mare, Isidor cel Tânăr, parcă a fost zămislit de cu totul altcineva: nu asculta de nimeni, aşa că n-a fost să fie trăsnaie în ţinut în care să nu fi jucat un rol însemnat şi el. Cel mai grav era că băiatul s-a dovedit, de mic copil, un cartofor înrăit şi că a curăţat de avere numeroşi naivi ce s-au lăsat ademeniţi să se aşeze la un joc de zaruri cu el. De la zar i s-a tras şi porecla: Kocka Isidor[1]. N-a fost om să fi izbutit să-l dovedească şi degeaba s-au jurat cei ce au pierdut tot ce aveau că Isidor s-ar fi folosit de zaruri măsluite: nimeni n-a fost în stare să probeze măcar şi o dată înşelăciunea. Chiar şi cei ce veneau cu zarurile proprii au avut întotdeauna aceeaşi soartă. Asta până ce, într-o noapte blestemată, chiar groful, deşi prevenit, însă băut, a acceptat o partidă – dar numai una! l-a implorat Isidor cel Bătrân, mai marele grajdurilor, omul cu frica lui Dumnezeu şi birjarul credincios. Bineînţeles că şi stăpânul a pierdut miza. Şi cum să accepte el că o slugă îl poate dovedi? (În primul rând că nici nu s-a mai pomenit ca un nobil să se aşeze la un joc de noroc în faţa unui servitor! Păi, dacă îţi pierdeai averea cu unul de rangul tău, nimeni nu avea ce comenta – în afară de neamurile falite -, dar cu un servitor! Cu un adolescent, cu un copil căruia abia de i-au mijit poleii!) Aşa că groful a cerut revanşa şi a pierdut iarăşi, şi a mai băut o cană cu vin şi a pierdut iarăşi. Şi tot aşa. A doua zi la amiază, când s-a trezit, a aflat că nu mai avea nimic al lui. Păi, nu se poate! În faţa unui servitor! Aşa că a poruncit ca numitul Kocka Isidor să fie arestat şi visul urât să fie trecut în uitare. A existat vreun martor dispus să comenteze? Ia să-l vedem! N-a existat!

Isidor cel Bătrân era şi el scandalizat şi, fiind om cu frica lui Dumnezeu, era cu totul de părerea stăpânului. Dar în acelaşi timp era şi tată, chiar dacă tatăl unui netrebnic. Aşa că a apucat să-l ascundă pe nevolnicul într-un pod pitit deasupra grajdurilor. Kocka Isidor cel Tânăr a rămas acolo vreme de douăzeci de ani. O singură dată ar fi încercat să iasă la aer, ba în noaptea aceea a vrut să se furişeze până în iatacul lui July, numai că în spatele grajdurilor a fost surprins de Homar Bandy, care s-a grăbit să alerteze tot satul. Noroc doar că Homar Bandy nu era decât nebunul locului şi Isidor cel Bătrân a izbutit să facă de neluat în seamă vorbele „bietului smintit” (care a încasat şi bătaie pentru vorbele acelea). Numai că mai marele grajdurilor grofului ştia că-şi joacă şi situaţia sa, dacă feciorul îi va fi prins după ce a fost făcut dispărut de el, aşa că a fixat un lacăt pe dinafară la ascunzătoarea băiatului şi l-ar fi pus chiar în lanţuri pe năzdrăvan, însă nu putea uita că-i era totuşi fiu, sânge din sângele său, chiar dacă acest lucru nu se prea vedea. Aşa că a continuat să-i ducă de mâncare şi – cu toate riscurile – i-a strecurat-o şi pe July în culcuş, că altfel îi era frică să nu înnebunească pramatia (care n-avea deloc stofă de călugăr)[2]. Cel puţin aşa spune legenda.

Până ce a murit groful. Sechestratul de douăzeci de ani ar fi putut să iasă la lumină şi mai repede - când s-a întors printre oameni, nu l-a mai recunoscut nimeni: deşi abia trecut de treizeci şi şapte ani, avea părul şi barba albe şi  nimeni n-ar fi putut crede că nu se află în prezenţa unui bătrân; Isidor cel Tânăr, care nu mai părea defel tânăr, a plecat în lume. Şi nu şi-a luat cu el decât câteva perechi de zaruri. A cutreierat ţinuturile şi a dus-o chiar foarte bine. (Întotdeauna sunt destui fraieri încrezuţi şi convinşi că pe ei norocul nu-i părăseşte niciodată. Pe aceia, nici chiar repetatele eşecuri nu-i vindecă!)

Vreme îndelungată, faima zarurilor lui Kocka Isidor nu s-a dezminţit. Oamenii le cercetau, cereau să se joace cu alte zaruri, dar (încă tânărul) bătrân cu barbă albă câştiga mereu şi în orice condiţii. 

Într-o altă noapte blestemată, după ce a adunat o adevărată avere cu zarurile, nişte ticăloşi chiar mai ticăloşi decât el l-au jefuit şi omorât. Cine ştie câţi ani a apucat să adune cu adevărat Kocka Isidor cel Tânăr?        

Cei din neamul său n-au moştenit mare lucru după el, doar numele. Poate de aceea i se spunea şi lui Kocka Ignac că ar fi fost descendentul cartoforului intrat în legendă. Poate de aceea, dar şi fiindcă şi el, după atâtea generaţii, a fost nevoit să petreacă douăzeci de ani pitit într-un pod. Să petreci douăzeci de ani singur într-un loc izolat, fără nici o întâmplare adevărată, fără să se petreacă nimic altceva decât că o zi îţi trecea anonimă după alta, nu e puţin lucru! Şi sunt puţini oameni ce au supravieţuit fără să se scrântească în asemenea condiţii. (Isidor poate că n-a rămas atâta timp neştiut în ascunzătoarea de deasupra grajdurilor grofului ori poate că a rămas acolo chiar mai multă vreme: legendele depind de cel ce le povesteşte cel mai bine…)

Deci şi Ignac şi-a petrecut o bună parte din viaţă ascuns în podul casei. De data asta, casa în al cărui pod s-a refugiat personajul nu mai era parte a unui conac de ţară, ci se găsea chiar în buricul unui târg şi avea vecini în stânga, vecini în dreapta, vecini în şirul de clădiri din partea cealaltă a străzii şi vecini a căror curţi dădeau în fundul curţii familiei Kocka. Aşa că, într-un asemenea loc, era cu totul contraindicat să ieşi chiar şi numai pentru câteva clipe la aer, fiind foarte probabil ca de undeva, de după un geam, să te surprindă până şi în miez de noapte privirea cuiva care nu putea să doarmă (fie că acela tocmai suspina de boală, fie că suspina de doru’ lelii, fie că îşi căuta inspiraţia la lumina lunii pentru poemul care spera să-l facă pe veci nemuritor). Aşa că Ignac n-a ieşit nicicând din pod, nicicând vreme de douăzeci de ani, nici măcar o singură dată, aşa cum a încercat o singură dată Isidor cel Tânăr, strămoşul.

Acum în mod sigur cititorul aşteaptă nişte lămuriri absolut necesare: cu ce a păcătuit aşa de grav tânărul pentru a împărtăşi o soartă atât de dramatică, cine şi ce l-a ajutat să supravieţuiască fără a-şi pierde minţile nici el, ce l-a determinat să iasă, după atâta vreme, la lumină şi ce a făcut el aflat din nou printre oameni, cum s-a readaptat la tumultul şi la interesele celor printre care a nimerit. Sunt acestea întrebări multe şi pe deplin îndreptăţite, numai că povestitorul nu prea e pregătit cu răspunsurile. El nu l-a amintit pe Ignac decât pentru că a auzit şi de el în calitate de personaj din acelaşi neam în acel şir de sechestraţi pe termen atât de lung. Ar fi fost chiar păcat să nu-l amintească, întrucât nu e de ici de colo ca una şi aceeaşi familie să producă membrii succesivi ajunşi în situaţii aşa de asemănătoare, în ciuda caracterului atât de excepţional al întâmplărilor.       

De aceea l-a amintit povestitorul şi pe Kocka Ignac, considerându-l, de la bun început, doar o verigă de trecere spre Izidor Coţcaru, de fapt eroul care l-a interesat în primul şi în primul rând pe povestitor în această relatare. Şi dacă l-a considerat pe Kocka Ignac de la bun început doar ca o verigă de trecere spre Izidor Coţcaru, nici nu s-a mai obosit el, povestitorul, să scotocească printre hârţoage şi să amuşineze legendele spre a afla amănuntele relevante în legătură cu cineva despre care doar a făcut vorbire. (Aşa cum s-ar fi cuvenit.) Încât povestitorul, nerăbdător să ajungă cât mai repede la ceea ce l-a interesat în primul rând, nu va putea decât să spună ceea ce a auzit en pasant prin târg: că acel Ignac ar fi delapidat o mare sumă de bani, că ar fi fost dator vândut şi creditorii l-ar fi vânat cu o furie de înţeles, ori chiar că ar fi luat viaţa unui om – deşi el a pretins că s-ar fi aflat în legitimă apărare[3] - şi-l aştepta ştreangul de ar fi fost prins. (Motiv pentru care ar fi aşteptat cei douăzeci de ani necesari spre a i se prescrie pedeapsa.) Dacă vrei totuşi să afli mai multe, în loc să te lămureşti, dai de amănunte tot mai contradictorii! Povestitorul nu are la îndemână decât vorbe - din cine ştie a câta sursă - despre un om ce a trăit cu atâţia ani în urmă. Dacă acel Kocka Isidor cel Tânăr şi-a umplut anii petrecuţi în ascunzătoarea de deasupra grajdurilor grofului exersându-şi formidabilul talent de a îmblânzii zarurile după plac şi, din când în când, îşi mai potolea aleanul şi cu July, dacă Isidor Coţcaru ştim cu ce şi-a omorât timpul, despre ce a făcut Kocka Ignac fără a-şi pierde minţile, închis vreme de douăzeci de ani într-o ascunzătoare din scânduri, povestitorul n-a reuşit să afle. Şi, de aceea, personajul nici nu i s-a mai părut suficient de interesant pentru a se ocupa mai temeinic de el. Ce a făcut Ignac, după ce a coborât din pod? Povestitorul habar n-are.

Şi, în sfârşit, i-a venit rândul şi altui Isidor. În sfârşit! De data asta mult mai repede, după doar două generaţii faţă de predecesorul său întru destin ciudat: acest Isidor a fost chiar nepotul lui Ignac Kocka. Porecla iniţială, devenită nume oficial, nu a ţinut cont de prejudecăţi. Dovadă că, după Marea Unire de la 1918, familia Kocka a ajuns familia Coţcaru şi nimeni n-a sesizat vreo tentă peiorativă în noul nume.

Isidor a devenit Izidor. Deci: Izidor Coţcaru a trebuit să stea pitit în podul casei douăzeci de ani - a urcat acolo pe vremea primului război mondial şi a ieşit la lumină în preajma celui de al doilea război mondial. (Istoria omenirii este plină de războaie mondiale, numai că Isidor/Izidor n-a putut să constate când s-a terminat unul pentru a-şi înteţi vâlvătăile următorul.)

Acest Izidor, chiar dacă devenit din Kocka Coţcaru, este cel de al treilea caz cunoscut în aceeaşi familie de dispăruţi pentru douăzeci de ani. Da, cam mult, cam neobişnuit pentru membrii uneia şi aceleaşi familii! (Unde mai pui că Isidor a ajuns din Kocka Coţcaru aproape fără ştirea sa: când ai lui au trecut la noul nume, el se afla, de acum, în ascunzătoarea din pod şi doar faptul că tatăl său a fost un om cumsecade, funcţionar conştiincios, membru în Consiliul Eparhial, beneficiar al unui respect neştirbit în întreaga comunitate, a făcut posibil ca şi actele fiului absent să poată fi rebotezate în contumacie. Nu, asta nici n-a fost ceva ilegal: oficialităţile nu puteau admite să le scape din vedere un condamnat a cărui sentinţă, chiar de n-a fost – încă! – executată, mai era în vigoare.)

Isidor Kocka a săvârşit delictul de dezertare în vreme de război, când fiecărui cetăţean major apt îi este oferită şansa – putem spune chiar onoarea! - de a-şi da, la nevoie, chiar şi viaţa pentru apărarea patriei. (Profitând de faptul că respectivul Kocka Isidor, cetăţean austro-ungar a ajuns Izidor Coţcaru, cetăţean român, tatăl său a încercat să-şi pună în mişcare toate relaţiile pentru a dovedi că feciorul său a dovedit mult curaj refuzând să lupte în uniforma cezaro-crăiască, străină de neamul său şi a încerca părintele nu numai să-l reabiliteze, însă chiar să-l ridice la rang de erou. Noile oficialităţi i-au dat tot sprijinul, dar roţile justiţiei se învârt îngrozitor de încet şi, când se părea că s-au pus, în sfârşit, în mişcare, tânărul – cu douăzeci de ani mai bătrân - ar fi fost din nou chemat sub arme, urmând să se declanşeze noua conflagraţie. Aşa că lucrurile au rămas la fel ca la început, iar Izidor Coţcaru n-a apucat să fie condamnat pentru cea de a doua dezertare.)

Ei, ia să reluăm întrebările fireşti, la care povestitorul nu s-a dovedit în stare să răspundă în privinţa lui Kocka Ignac: cu ce a păcătuit aşa de grav Isidor pentru a împărtăşi o soartă atât de dramatică, cine şi ce l-a ajutat să supravieţuiască fără a-şi pierde minţile, ce l-a determinat să iasă, după atâta vreme, la lumină şi ce a făcut el aflat din nou printre oameni, cum s-a readaptat la tumultul şi la interesele celor printre care a nimerit etc. Păi, motivul pentru care Izidor Coţcaru (pe atunci încă Isidor Kocka) a trebuit să se ascundă povestitorul crede că l-a lămurit: pentru că a dezertat în vreme de război şi-l aştepta ştreangul. De data aceasta, povestitorul are răspunsul şi la cea de a doua întrebare, cine şi ce l-a ajutat să supravieţuiască singur în pod, fără a-şi pierde minţile: l-a ajutat un tablou uitat de vreo doi ani printre lucrurile pe care nu ai unde să le pui, însă de care nici nu-ţi vine să te desparţi definitiv. Şi unde să depui asemenea boarfe, dacă nu în pod?

Tabloul acela nici nu era vechi: când a fost urcat în pod, n-avea mai mult de unu-doi ani, însă era prea mare pentru a i se găsi un loc în casă. Era acela un carton gri, înnobilat cu mai multe figuri mitologice şi cu un citat din Vulgata: „Posside sapientiam; et in omni possesione tua acquire prudentiam”[4]. Pe fondul acela gri erau înşirate fotografiile Directorului, a Directorului adjunct, ale Profesorilor şi ale absolvenţilor promoţiei 1916 a Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale. Printre ele, în rândul doi, chiar la mijloc, şi poza absolventului Kocka Isidor. Totul încadrat de o ramă groasă, neagră, bogat ornamentată şi ea. Acesta, tabloul de absolvire, a fost cel ce l-a ajutat să supravieţuiască fără a-şi pierde minţile pe tânărul aflat singur în pod atâta amar de vreme.

Isidor/Izidor a privit de sute de ori tabloul şi, după un timp, i-a cerut tatălui său să-i aducă un caiet şi un creion. După care a trecut pe câte o foaie numele fiecărui personaj. De la Domnul Director şi până la Flavius Caius Zau, colegul aflat la capătul ultimului rând. (Când a aflat că nu-l mai cheamă Kocka Isidor, ci Izidor Coţcaru, a încercat să romanizeze toate numele. În unele cazuri a fost simplu, de pildă Káposzta Janos a devenit fără dificultate Ioan Varză, iar Varadi Sandor s-a transformat fără probleme în Alexandru Orădanu. Dar ce să faci cu unii, asemenea deja pomenitului Zau? Şi nici pe cei patru evrei nu i-a românizat, deşi Weis putea fi uşor botezat în Albu, însă să-l traduci pe Goldstein în Piatrăauriferă - sau Piatră-auriferă - nu sună nicicum. Pe urmă a aflat totuşi că şi Weis şi-a schimbat numele, dar nu în Albu, ci în Cristescu! Goldstein însă, e adevărat, a rămas Goldstein. Majoritatea ungurilor şi-au păstrat numele.)

După ce i-a trecut pe toţi pe câte o pagină de caiet, Isidor a început să le construiască, pe rând, câte un drum al vieţii, pornind chiar de la ziua absolvirii Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale. Doar pagina lui Pop Lorand a lăsat-o necompletată, întrucât acela a suferit un accident de maşină la numai câteva zile după festivitatea solemnă a încheierii cu succes a cursurilor şi a decedat pe loc.

În rest, însă, studiind chipurile ce-l priveau atât de festiv de pe cartonul gri bogat ornamentat cu figuri mitologice, precum şi folosindu-se cu folos de cunoştinţele de fiziognomie, pasiunea sa din anii de liceu, când a sperat să ducă învăţăturile lui Lavater şi ale lui Sir Thomas Browne spre noi culmi, Isidor era tot mai convins că poate descrie cu o probabilitate destul de mare, pornind de la feţele de pe tablou, viitorul destin al foştilor săi colegi, după ce el a trebuit să se retragă în pod. Însemnările din caietul de şcoală ne stau mărturie demersurilor sale, iar povestitorul a încercat să afle cât s-a confirmat şi cât nu din biografiile paralele, cele descrise de Coţcaru şi cele mărturisite de subiecţii înşişi ori de urmaşii acestora. (Povestitorul a avut prilejul să mai discute faţă în faţă cu patru foşti colegi ai lui Isidor/Izidor, toţi patru trecuţi, la vremea acelor întâlniri, de nouăzeci de ani. Cu unul dintre ei nu te mai puteai înţelege, însă ceilalţi au fost coerenţi şi au exprimat o satisfacţie evidentă că este cineva care se mai interesează de trecutul lor, trecut care, brusc, li s-a părut incomparabil mai important decât l-au simţit înaintea acelor discuţii.)

Povestitorul nu va reproduce aici cuvânt cu cuvânt însemnările din caiet, chiar dacă simpla copiere a celor optzeci şi trei de pagini ar reda, poate, mai fidel strădaniile de atâţia ani ale autorului lor. N-o va face din două motive: în primul rând fiindcă textul conţine numeroase abrevieri, ştersături, scheme – unele într-un cod strict personal, aşadar riscând să rămână indescifrabile pentru cititor. Iniţial, chiar şi povestitorul n-a ştiut ce să facă atunci când a luat în mână manuscrisul cu un conţinut ce i s-a părut, la primă vedere, lipsit de orice sens, produsul unei minţi rătăcite, de înţeles pentru cineva aflat în situaţia celui sechestrat de prea multă vreme în podul unei case. Treptat, însă, sensul a început să apară la lumină, chiar dacă nu întotdeauna în întregul său. Deci, aceasta a fost prima raţiune pentru care povestitorul a crezut de cuviinţă că e mai bine să ofere materialul în mare parte decriptat, decât să-l pună şi pe cititor într-o lungă şi obositoare muncă de descifrare. Al doilea motiv pentru care s-a oferit povestitorul să prezinte cu cuvintele sale acele însemnări provine din faptul că în afara primului caiet, există şi un al doilea, iar modul cum se completează cele două este de asemenea posibil de înţeles doar după ce te-ai obişnuit pas cu pas cu metoda de lucru a lui Isidor/Izidor. Asta fiindcă acest cel de al doilea caiet nu este doar o anexă, o completare a ceea ce n-a încăput în primul, deşi, la început, povestitorul credea că aceea a fost intenţia iniţială. Îată: autorul s-a ocupat, de pildă, de Adam Victor, datele s-au acumulat, n-au mai încăput pe cele două file destinate respectivului şi a fost nevoie de o adăugire într-un alt spaţiu. Iar cele dintâi completări ne duc, într-adevăr, la o asemenea concluzie. Însă, treptat, din studierea mai atentă a datelor, au apărut şi alte trasee posibile de urmat pentru Adam Victor, logica raţionamentelor bifurcându-se adesea şi fiecare răspântie oferind căi spre orizonturi diferite. Da, dar în următoarea etapă, Isidor/Izidor a descoperit că dacă „algoritmul fiziognomic” (sau „ştiinţa viitorului care este în noi”), cum şi-a numit el metoda, nu este interpretat greşit, atunci toate meandrele identificate se unesc mai devreme ori mai târziu într-un singur şuvoi. Uneori, aceasta se petrece nu cu mult înainte de finalul vieţii pe pământ a respectivului subiect, alteori mai devreme. De aceea, cel de al doilea caiet a devenit locul unde sunt descrise abaterile de la drumul trasat în notiţele iniţiale. Dificultatea pentru cititor vine din semnele născocite de autor, menite să indice punctele de aderenţă şi cele de divergenţă (care şi ele sunt ierarhizate pe mai multe nivele, în funcţie de amploarea diferenţelor în spaţiu şi în timp.)

Pe tablou, primul din stânga, dinspre privitor, este tocmai Adam Victor, cel deja pomenit drept exemplu. Dar Victor Adam a fost şi unul dintre cei patru patriarhi cu care povestitorul a mai avut norocul să stea de vorbă. În primul caiet, Isidor a notat: „Toate indiciile duc spre o carieră militară”[5]. Izidor i-a răspuns în „anexe”: „Faptul că Victor s-a distins pe câmpul de luptă şi a primit nu ştiu câte medalii nu este suficient pentru a conchide că a rămas în armată. Victor a fost întotdeauna un individ extrem de disciplinat, iar această însuşire l-a ajutat şi în viaţa civilă. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că Victor a ajuns un om politic de succes, distincţiile obţinute în război ştiind să le folosească din plin în cariera ulterioară. Întreaga conformaţiei a feţei sale, de la bărbie şi până la densitatea ţesutului pilos îl recomandă pentru un rol de conducător”. Desigur, mai sunt şi alte pasaje, mai ales cele de inter-relaţie dintre cele două caiete, pasaje prea puţin clare pentru povestitor.

Şi ce a reieşit din varianta propusă de Victor Adam însuşi prin amintirile depănate în faţa povestitorului? Bătrânul personaj a intrat, într-adevăr, în politică, aşa cum au făcut atâţia tineri de vârsta sa în agitata perioadă interbelică. Numai că n-a ajuns niciodată şeful prevestit de Izidor, ci a rămas doar la nivelul structurilor secunde. Ceea ce nu a împiedicat regimul comunist al „dictaturii proletariatului” să-l trimită la închisoare, unde a rămas aproape cât a petrecut fostul său coleg în pod. „Eu nu am fost niciodată cu adevărat un animal politic” i-a mărturisit nonagenarul povestitorului. 

Partea remarcabilă abia aici apare: cel puţin în unele momente, predicţiile din caiete sunt mai precise decât cele relatate de subiectul însuşi. Din sentinţa care l-a costat ani grei de puşcărie, reiese că numitul Victor Adam a fost adjunctul şefului partidului său pentru întregul Banat, că o vreme a ocupat şi un post de subsecretar de stat la Ministerul de Interne şi că a fost, la un moment-dat, secretar unu al Ambasadei României la Berlin, chiar pe vremea regimului Mareşalului Antonescu. Faptul că a traversat şi el, asemenea majorităţii politicienilor, perioade mai rele, fiind pus în 1943 pe linie moartă, nu l-a ajutat prea mult la proces. Victor Adam a fost un animal politic. Pus în faţa acestor evidenţe, bătrânul domn s-a mulţumit să observe: „Da, de multe ori, memoria ne mai joacă şi feste. Dar să ştii că nu numai memoria este de vină, de obicei subconştientul este cel ce dictează o anumită variantă, varianta ce i se pare cea mai convenabilă”. La rândul său, povestitorul bănuieşte că bătrânul domn nu făcea decât să continue să se disculpe, aşa cum s-a disculpat în faţa acuzatorilor comunişti, precum şi în faţa sa însuşi, pe vremea lungilor sale perioade de detenţie.

Victor Adam n-a comentat mai mult inadvertenţele, n-a negat cele scrise de Isidor/Izidor şi nu s-a străduit în nici un fel să-şi convingă interlocutorul că „el ştie mai bine!, că doar el a fost cel ce a trăit evenimentele, că fostul lui coleg de la Şcoala Superioară de Ştiinţe Comerciale n-a făcut decât să bată câmpii”. Chiar dimpotrivă, la plecare, i-a spus povestitorului: „Mi-a făcut mare plăcere vizita dumneavoastră. Mi l-aţi readus în casă pe Kocka, băiatul acela atât de… de ciudat. Să ştiţi că eu m-am înţeles întotdeauna bine cu el, chiar dacă Isidor n-a fost niciodată prea vorbăreţ…”

„…chiar dacă Isidor n-a fost niciodată prea vorbăreţ…” Vorba lui Victor Adam, „memoria ne mai joacă şi feste”. Solomon Raul, un alt nonagenar, i-a vorbit povestitorului despre un Kocka Isidor, foarte vorbăreţ, gata mereu să-ţi explice ceva.

 Solomon Raul, Raul Solomon: după absolvirea Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale, n-a urmat destinul pe care i l-a prezis Isidor. El n-a ajuns profesor, aşa cum „îl predispunea din plin atât fizionomia sa”, cât şi aspiraţiile mărturisite încă în anii de şcoală. Isidor a scris: „Solomon Raul este cazul cel mai uşor de clasificat, aici nu există nici un dubiu: Solomon Raul va fi profesor, probabil chiar directorul instituţiei pe care a absolvit-o.” Şi, câteva rânduri mai jos: „Nu încape nici o îndoială că va fi directorul Şcolii şi, plasându-i fotografia pe locul cuvenit al unui tablou ce va să urmeze, lucrurile se confirmă din plin”. (Argumentele în favoarea unei concluzii atât de ferme, povestitorul nu le poate preciza, întrucât ele sunt notate cu simbolurile pe care doar autorul lor le înţelegea. După numeroase încercări, chiar şi cu ajutorul unui specialist, povestitorul n-a decriptat decât o parte dintre acele semne, iar textul recompus i se pare cu totul lipsit de noimă.)

Dar, în ciuda „unor premise atât de limpezi”, Raul Solomon n-a ajuns dascăl, ci simplu funcţionar în administraţia locală. (Ceea ce, în treacăt fie spus, nu l-a scutit nici pe el de doi ani de „reeducare” într-o închisoare comunistă,) În schimb, a fost căsătorit, a avut parte de o căsnicie lungă, îmbătrânind cu soţia alături, iar unui dintre cei trei copii ai lor a ajuns profesor, dar nu un profesor oarecare, ci chiar profesor universitar la o instituţie de învăţământ superior de cel mai înalt prestigiu. Fiul acela mai este şi astăzi activ la o universitate din Statele Unite, unde a rămas în urma unei burse obţinute încă prin anii optzeci. Din fotografia pe care tatăl i-a arătat-o cu multă mândrie, povestitorul a putut să-şi facă o imagine asupra  înfăţişării lui Raul cu vreo patruzeci de ani mai tânăr.

- Leit taică-său! a confirmat şi mama, care tot intra şi ieşea din încăpere.

- Vă pare rău că n-aţi urmat cariera didactică, aşa cum Kocka a pretins că aţi fi făcut-o?  

- Mă bucur că amintiţi de Kocka. De ani mulţi nu mai ştiu nimic despre el. A fost un băiat plin de viaţă, care întotdeauna avea să-ţi explice ceva. Puţin pisălog, dar simpatic… Mai trăieşte? Ce face? (…) Păi, am predat şi eu: am fost propus să ţin vreme de ani de zile în faţa unor colegi un curs despre formarea preţurilor. Cursurile acelea se numeau „reciclări” şi fiecare angajat trebuia să participe la ele o dată la cinci ani… sau la trei ani? Nu mai ţin minte. Pe urmă, primeau un certificat semnat şi de mine.

 - Vă pare rău că n-aţi urmat cariera didactică, aşa cum Kocka a pretins că aţi fi făcut-o? a insistat povestitorul.

- Păi, tocmai v-am spus că… De fapt, sunt bucuros că nu m-am făcut profesor. La cursurile acelea veneau oameni în toată firea şi erau îngrozitor de plictisiţi. Dacă ei s-au purtat aşa, cum să fi suportat indisciplina copiilor, care nu numai că nu sunt atenţi, dar mai fac şi tot felul de pozne, între timp? Isidor a pretins că m-aş fi făcut dascăl?! Ca să vezi! Isidor întotdeauna a ştiut totul mai bine ca noi ceilalţi…, cel puţin aşa s-a străduit să pară, când ne explica de o sută de ori… ăăă… tot feluri de lucruri. Uite că în privinţa mea s-a înşelat! Şi bătrânul a început să râdă şi râsul i s-a transformat într-un acces de tuse, care, când s-a potolit, a trecut iarăşi în râs. În privinţa mea s-a înşelat! Apoi i-a venit iar în încăpere şi soţia şi povestitorul i-a lăsat să se distreze: râdeau amândoi cu lacrimi. Nu le-a mai spus că Izidor Coţcaru nu s-a înşelat nici de data aceea în totalitate: e adevărat, Raul n-a ajuns niciodată directorul Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale, care, de altfel, la un moment-dat a şi fost desfiinţată, în schimb i-a transmis trăsăturile fiului profesor universitar. „Doar vremurile au fost de vină că n-a ajuns Raul însuşi acolo unde era predestinat să ajungă, ar fi spus Izidor Coţcaru. Dar de pierdut nu se pierde nimic în lumea asta! Au postulat acest adevăr mari savanţi! Raul parcă s-a transformat în fiul său: şi la chip, dar, uite, chiar şi la nume!”

Gicu Ionescu: a fost fiul a poate celui mai bogat bărbat din oraş. Vasile Ionescu deţinea mai multe ferme de animale, iar vitele sale aprovizionau întregul ţinut şi nu numai. Preocupat doar de afacerile lui, a refuzat orice demnitate publică, chiar de ar fi putut ajunge uşor dacă nu chiar ministru, în mod sigur parlamentar. (Se spunea că în preajma alegerilor locale, aspiranţii cu şanse la scaunul de primar veneau la el şi-i ofereau sume consistente, numai să nu candideze şi el, fiindu-le şi lor limpede că Ionescu ar fi luat oricui orice şansă. Ionescu accepta banii – de ce nu? – şi îi investea în grajdurile sale, poate cele mai moderne din Balcani.) Tatăl lui Gicu n-a acceptat nici o funcţie publică, însă şi-a orânduit viaţa în modul cel mai riguros: în fermele sale domnea o disciplină cazonă – se spunea că până şi vitele sale nu ridicau un picior, dacă lucrul acesta nu se încadra în regulamentul de ordine interioară. Şi viaţa personală domnul Vasile Ionescu şi-a planificat-o la fel de minuţios: a făcut trei băieţi, unul menit să devină medic veterinar, unul jurist şi unul expert contabil. („Cu asemenea specialişti de înaltă calificare, ce ar mai putea să se opună firmei noastre?” nu se putea opri să se fălească el, cel de obicei atât de rezervat în vorbe.) Zis şi făcut, aşa cum a realizat tot ce şi-a pus în cap. Cu primii doi feciori n-au fost probleme, Nelu terminând chiar şef de promoţie la facultatea de drept de la Viena. Cu Gicu, lucrurile au scârţâit de mai multe ori, mezinul nefiind deloc atras de cariera de economist. Dacă ar fi fost după el, ar fi preferat un itinerar umanist - filosofie sau teologie. Dar, bineînţeles, n-a fost după el, Gicu a devenit contabilul firmelor tatălui, ceea ce nu l-a împiedicat să poarte cu colegii, dar şi cu dascălii, convorbiri pe teme spirituale, subiectul său preferat fiind sensul vieţii. Acele discuţii i-au atras atenţia lui Isidor, care, alăturându-le portretului „fiziognomic”, l-au determinat să-i prezică lui Gicu Ionescu un viitor monahal. (Gicu s-a împrietenit cu David Goldstein şi părinţii acestuia, glumind, spuneau că prietenul fiului lor ar fi trebuit să se nască evreu, părând a fi făcut să devină rabin. Lui Gicu îi plăcea să despice firul în patru şi petrecea multă vreme discutând cu cine era dispus să-l asculte despre „ce rost ar avea viaţa, dacă nu ar exista şi moartea; despre moartea cea cumplită doar pentru că anulează memoria; despre cum să nu anuleze moartea memoria, dacă timpul a fost creat doar drept pedeapsă pentru cei vii” etc. etc. Gicu pierdea prea multă vreme cu „asemenea prostii”, se năcăjea tatăl său, dar acele „prostii” l-au făcut interesant şi cu toate că nu căuta el aventura, întotdeauna roiau fetele în jurul lui. Gicu era inteligent, Gicu era misterios, Gicu era un geniu.) Astea toate i le-a împărtăşit povestitorului un nepot al personajului. Atunci când acesta l-a întrebat, la fel ca şi pe ceilalţi interlocutori, dacă nu i se pare că Izidor Coţcaru a risipit o mare parte din viaţă pentru nişte teorii atât de discutabile, „adică pentru nimic”, nepotul lui Ionescu i-a replicat:

- Ce? Bunicul meu a ajutat mai mult omenirea cu veşnica lui pălăvrăgeală despre viaţă şi despre moarte? Sau tata, celebrul campion de şah, a avut o activitate mai utilă? Iar povestitorul a mai constatat o dată că „tinerii de astăzi sunt extrem de pragmatici”.

Fotografia absolventului Ionescu ne arată un june cu obrazul supt, cu ochelari şi cu buze subţiri. Dacă ar fi purtat barbă, chiar că ar fi putut fi confundat cu un călugăr. Sau cu un rabin… Dar barba nu se potrivea disciplinei impuse de şeful familiei, Gicu n-a ajuns monah şi a murit de tuberculoză la nici patruzeci de ani. A lăsat în urmă o soţie (acceptată destul de greu de familia sa) şi patru copii. Şi o carte: „Despre sensul vieţii”. Oficial, Gicu Ionescu n-a ajuns filosof şi nici preot, aşa cum era încredinţat Isidor, însă, privind lucrurile mai atent, Gicu Ionescu a fost, prin tot ce a simţit, preot şi, deci, filosof, chiar dacă a trebuit să-şi cheltuiască viaţa cu cele mai concrete socoteli contabiliceşti.       

David Goldstein. Şi David Goldstein a cunoscut puşcăriile comuniste. (Povestitorului îi vine să spună că tabloul absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale a fost tabloul viitorilor sechestraţi…) Însă Goldstein a avut noroc: un avocat subtil a reuşit ca acuzarea să-l plaseze printre infractorii de drept comun, fără „vina de a se opune ordinii socialiste”, aşa că, o „simplă delapidare” de la una dintre ultimele firme particulare i-a adus o pedeapsă mai blândă şi toată lumea a fost mulţumită. Prima acuză, mult mai gravă, cea de sionism, a fost astfel, prin cine ştie ce minune, eliminată. Pe deasupra, o amnistie acordată cu ocazia Zilei Naţionale l-a inclus şi pe el printre cei eliberaţi înainte de termen. După doar câteva alte câteva luni, David Goldstein a emigrat, împreună cu întreaga sa familie, în Israel. Povestitorul nu ştie cum şi-a continuat viaţa în Tel-Aviv. Nici măcar dacă mai trăieşte. De revenit în ţară se pare că n-a mai revenit niciodată.

În felul acesta, am putea analiza traiectoria ulterioară a fiecărui absolvent al Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale, promoţia 1916. Vom conchide doar că dintre cei 28 elevi de pe tablou, unsprezece au urmat extrem de fidel destinul prevăzut de Isidor/Izidor, despre patru, acesta a recunoscut că nu poate face nici o previziune[6], cinci subiecţi se încadrează cât de cât în optica autorului, iar trei foşti colegi au păşit pe cu totul alte căi în viaţă. În fine, despre trei absolvenţi, povestitorul nu a găsit informaţii, aşa că nu ştie dacă au confirmat ori nu concluziile lui Isidor/Izidor, în vreme ce doi au murit curând după ce au părăsit şcoala: Lumbach a căzut pe front, iar Pop Lorand a suferit un accident mortal de circulaţie. Acum am putea prelucra statistic validitatea studiului, doar că, îndeobşte, statistica reprezintă cea mai ştiinţifică denaturare a faptelor. Aşa că povestitorul se mulţumeşte să spună că Kocka Isidor/Izidor Coţcaru şi-a umplut din plin cei douăzeci de ani petrecuţi ascuns în podul casei părinteşti, chiar dacă demersul său, materializat în „algoritmul fiziognomic”, într-o „ştiinţă a viitorului care este în noi”, aşa cum şi-a botezat el munca, n-a fost preluat şi de alţi pasionaţi de astfel de întreprinderi, el rămânând singular şi necunoscut.

Izidor Coţcaru nu s-a putut adapta la viaţa în colectivitate şi, după ce a încercat zadarnic să popularizeze „ştiinţa viitorului care este în noi”, a dispărut cu totul. În registrul Stării Civile decesul său este menţionat în urma unui atac cerebral, fără a exista ataşat şi certificatul constatator al vreunui medic.

Întrebând diferiţi oameni ce părere au despre faptul de a-ţi ordona viaţa după asemenea preocupări, povestitorul a primit cele mai diverse răspunsuri: de la „bietul nebun” şi până la „în fond, alţii s-au risipit în jocuri de noroc, în fel de fel de himere sau chiar şi-au trecut zilele fără nici un ţel. Măcar tabloul de absolvire l-a ţinut în viaţă”.                

Kocka Isidor, îmblânzitorul zarurilor, a avut un destin ieşit din comun şi, drept urmare, putem să spunem, chiar şi după atâta vreme, că a fost un om ciudat, Şi iată că şi celălalt. Isidor, Isidor Coţcaru, a fost un om ciudat! 

   

---

[1] Kocka în maghiară = zar.

[2] Când July a născut, a fost luată în casa lui Isidor cel Bătrân, care era văduv de mai mulţi ani, şi, astfel, nimeni n-a avut ce bănui şi nici ce comenta. Iar prin acel prunc, s-a perpetuat şi spiţa lui Kocka Isidor.

[3] Aici părerile au fost împărţite…

[4] „Agoniseşte înţelepciunea şi cu preţul bogăţiei tale dobândeşte priceperea” (cf. Th. Simenschy, Un dicţionar al înţelepciunii, Junimea, Iaşi, 1979, p. 453).

[5] Ulterior, nuanţa de ipoteză, de simplă posibilitate dispare şi autorul, tot mai sigur pe raţionamentele sale, trece direct pe propoziţii afirmative, direct pe concluzii. 

[6] Motivele invocate sunt imposibil de înţeles pentru povestitor, deşi explicaţiile nu lipsesc, chiar dimpotrivă, însă sunt redactate cu numeroase ştersături, simboluri dintre cele deja amintite, cuvinte scrise peste alte cuvinte, cuvinte indescifrabile. Această abundenţă de explicaţii dovedeşte măcar că Isidor/Izidor a lucrat mult asupra cazurilor respective, nelăsându-se bătut cu una cu două. Poate că a dat şi nişte soluţii, dar, încă o dată, povestitorul nu le înţelege.