joi, 25 aprilie 2013

intrarea în clişeu - Mircea Ivănescu

intrarea în clişeu

şi ai fost aşadar primit o dată şi tu într-o clipă încremenită
era
o amiază de toamnă cu coada ochiului, alunecându-ţi
privirea, să-i vezi faţa ridicată - i-o cuprindea
cu aurul lui străveziu soarele - era, adică, o clipă
oprită - şi se face o imagine - mai târziu s-o găseşti
într-o carte - dar aşa te-ai jucat de atâtea ori
cu vorbele - mereu ţi-ai spus că din cuvintele astea
ale tale tu poţi să faci chipuri şi să fie - acolo
viaţa ta. sigur, ştiind atâta de bine că vremea
în jur se rostogoleşte alene - un glob străveziu,
şi în mijloc tu, nemişcat, - cum s-ar spune cu vorbe,
sâmbure dulce amar al dramei noastre de toate zilele -
dar drama asta e o împlinire, o aşezare de gesturi,
înăuntru, în afară - şi nemişcarea nici nu există -
timpul nu mai e nemişcat - şi noi, noi ne ducem,
tot mai apare câte o clipă din asta în care ne-am ridicat
faţa, şi era soare - şi ne spuneam - şi credeam
chiar - că aşa va rămâne clipa asta, sâmbure, fruct
de aur, gutuie s-o aşezi pe dulap - şi să te ascunzi,
ca în jocurile copilăriei, şi dacă îţi simte cusur
pe coaja de aur - te coboară de acolo - şi lumea nu va mai fi pentru privirile tale insulă.
numai că, uite, încerci mereu -
iei câte o clipă din astea, când e o fiinţă alături de tine,
şi îţi întorci, cu toată faţa, sau mai viclean,
cu privirea alunecată într-o parte, ochii spre ea
(aşa cum de atâtea ori ai făcut - când mergeai alături pe stradă
şi ea îţi vorbea despre un prieten tânăr cu ochii luminoşi şi
atenţi -
şi alte ori o priveai în faţă, aşezată de partea cealaltă
a mesei, şi soarele de amiază se spărgea neîncetat
în apele lacului, dincolo de balustradă - şi îi era faţa
deodată aprinsă în ace mici de aur, ca şi cum ar fi mers
prin parc. printr-o ninsoare imensă de aur mocnit -)
şi toate astea au fost clipe - şi tu eşti acum, dincoace,
îţi ridici ochii spre o altă fiinţă care pe acela de mult
îl numea tânărul lui prieten - şi-ţi spui - e şi asta o clipă
şi eu sunt în ea - şi este un sâmbure amar - pe care tu, altul
să-l ridice în mână să-l numere, cum se numără în parabola aceea
la numărătoarea din urmă - „numără acuma migdalele,
numără ce era amar, şi te ţine treaz, numără-mă şi pe mine acolo" .


(din volumul Aceleași versuri)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu