câteva poeme de Gabriela Tudoran

-
Apa aceasta e
 
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de adâncă
Să mă înec.
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de rece
Ca să nu o suport.
Apa aceasta
Nu e îndeajuns de sărată
Să nu poată trăi peştii în ea.
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de mică
Să nu pot înota
Dar...
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de apă
Ca să curgă.


* * *

Pentru că iarba e verde
Iar cerul albastru,
Aerul cuprins între iarbă şi cer
Este plumburiu
Aşa îl văd eu,
Pentru că unul din noi este alb
Iar celălalt negru
Şi totul în jurul nostru este gri,
Până şi razele soarelui
Incandescente şi atât de strălucitoare
Până mai ieri,
Sunt nuanţele acum
De un gri, care orbeşte
Cu stridenţa lui
Privirile bolnave de invidie
Ca şi cum,
eu şi el
Am fi vindecaţi
De concubinajul nostru
Uitându-l pe Dumnezeu.


Prizonier
 
Prezenţa ta,
E celula în care disper
Iar vorbele tale,
Zăbrelele ferăstruicii
Prin care mă vede soarele.
Cătuşele mi-au însângerat mâinile,
Ridică-ţi ochii şi eliberează-mă.
Apropie-ţi gura
De buzele-mi flămânde,
Aminteşte-mi
Cum creşte iarba
Şi fă-mă să uit
Cum se ofilesc trandafirii.


nu mai mult de 3 ori

Omul meu gri 
Ai plecat
Fără să-mi strigi numele... 
Femeia îşi leapădă sângele 
Pe drumul întoarcerii. 
Caută o poartă unde 
intrarea se face pe uşa din dos.
Nicăieri nu-ţi şade
norocul gol
femeia roşie, bătută
de dorinţa moartă a stingerii
şi mângâiată de mâna
suspinului din dreapta nopţii
îi place să se teamă
dar o opreşte surâsul...
îşi scapă din palme bărbatul
la picioarele ei
Rupe corzile moarte al viorii 
grumaz neatins de femeie nejucat de păcat. 
Iubeşte-mi nesaţul nu mai mult de trei ori.


Sugestie
 
Aş fi vrut atunci, 
 Să fiu lovită 
 De tine 
 De boală 
 De orice
Dar nu de însuşi Dumnezeu.
Are palma atât de grea
Şi-mi vor rămâne urmele
Şi-mi voi aduce aminte
Că am greşit
Te-ai întrupat perfect
în palma lui
Şi neîntârziat
Au apărut unghiile,
care acum m-au încleştat.


Amintiri şi zăpadă

E atât de jalnică
Frumuseţea frunzelor de toamnă, 
Că mă sperii să le privesc Şi mi-e teamă,
Că toamna asta va ţine la nesfârşit
Mi-e teamă,
Că va veni o vreme
Când va trebui să le calc în picioare.
De atâta vreme
Mă chinui să iubesc
Aceste hârtii de copac, guralive,
Cu prea multă viaţă
Şi prea moarte
încât,
Cred că acum,
Mă iubesc ele pe mine,
Mă iubesc...
Cum nu m-ar iubi?
Dacă eu nu păşesc,
Dacă le urăsc într-atât
încât, implor cerul să ningă,
Să vină Decembrie
Şi nopţile lui,
Când poate... n-am să mai aud 
Scâncet de frunze 
Sub tălpi.
 
 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

trei poezii de Charles Bukowski

-
Imagine
A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific un individ care-a încercat să mă violeze. iar mi-am pierdut cheia de la maşină. am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las. Rochelle aproape-a căzut în supradoză şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o. are coastele fisurate şi una dintre ele i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie. unde-i pieptenele meu? al tău e plin de mizerii. nu ţi-am văzut pieptenele, i-am spus. Singur cu toată lumea carnea înveleşte oasele şi ei pun şi-o minte acolo şi uneori şi-un suflet şi femeile sparg vaze de pereţi şi bărbaţii beau prea mult şi nimeni nu-şi găseşte perechea dar o ţin tot într-o căutare târându-se în paturi afară din paturi. carnea înveleşte oasele şi carnea caută ceva mai mult decât carnea. n-avem nicio şansă: suntem prizonierii aceluiaşi scenariu. nimeni nu-şi găseşte perechea. gropile de gunoi pline ospiciile p
continuă lectura »

corabia – un poem de Matei Vişniec

-
Imagine
corabia se scufunda încet noi ziceam şi ce dacă se scufundă corabia şi mai ziceam orice corabie se scufundă într-o zi şi ne strîngeam mîinile ne luam rămas bun dar corabia se scufunda atît de încet încît după zece zile noi cei care ne-am dat mîinile încă ne priveam ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i o corabie care se scufundă mai încet dar pînă la urmă se scufundă iat-o dar corabia se scufunda atît de încet încît după un an încă ne era ruşine nouă celor care ne-am dat mîinile şi în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul măsuram apa hm nu mai e mult se scufundă încet dar sigur dar corabia se scufunda atît de încet încît după o viaţă de om încă mai ieşeam unul cîte unul şi priveam cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi şi spuneam asta nu e o corabie aste e o… asta e o…
continuă lectura »

Un pom otrăvit - William Blake

-
Imagine
  Am fost supărat pe prietenul meu:     I-am mărturisit mânia, şi s-a sfârşit. M-am supărat pe duşmanul meu: Am tăcut, şi mânia a crescut. Am udat-o cu temeri, seri şi dimineţi în lacrimi Am însorit-o cu zâmbete şi cu şiretlicuri înşelătoare. A crescut zi şi noapte rodind un măr aprins. Duşmanul l-a privit cum strălucea şi a ştiut că e al meu. S-a furişat în grădină sub vraja nopţii, iar dimineaţă mi-am văzut cu bucurie, duşmanul întins sub copac.
continuă lectura »