marți, 14 mai 2013

câteva poeme de Gabriela Tudoran







Apa aceasta e
 
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de adâncă
Să mă înec.
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de rece
Ca să nu o suport.
Apa aceasta
Nu e îndeajuns de sărată
Să nu poată trăi peştii în ea.
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de mică
Să nu pot înota
Dar...
Apa aceasta,
Nu e îndeajuns de apă
Ca să curgă.


* * *

Pentru că iarba e verde
Iar cerul albastru,
Aerul cuprins între iarbă şi cer
Este plumburiu
Aşa îl văd eu,
Pentru că unul din noi este alb
Iar celălalt negru
Şi totul în jurul nostru este gri,
Până şi razele soarelui
Incandescente şi atât de strălucitoare
Până mai ieri,
Sunt nuanţele acum
De un gri, care orbeşte
Cu stridenţa lui
Privirile bolnave de invidie
Ca şi cum,
eu şi el
Am fi vindecaţi
De concubinajul nostru
Uitându-l pe Dumnezeu.


Prizonier
 
Prezenţa ta,
E celula în care disper
Iar vorbele tale,
Zăbrelele ferăstruicii
Prin care mă vede soarele.
Cătuşele mi-au însângerat mâinile,
Ridică-ţi ochii şi eliberează-mă.
Apropie-ţi gura
De buzele-mi flămânde,
Aminteşte-mi
Cum creşte iarba
Şi fă-mă să uit
Cum se ofilesc trandafirii.


nu mai mult de 3 ori

Omul meu gri 
Ai plecat
Fără să-mi strigi numele... 
Femeia îşi leapădă sângele 
Pe drumul întoarcerii. 
Caută o poartă unde 
intrarea se face pe uşa din dos.
Nicăieri nu-ţi şade
norocul gol
femeia roşie, bătută
de dorinţa moartă a stingerii
şi mângâiată de mâna
suspinului din dreapta nopţii
îi place să se teamă
dar o opreşte surâsul...
îşi scapă din palme bărbatul
la picioarele ei
Rupe corzile moarte al viorii 
grumaz neatins de femeie nejucat de păcat. 
Iubeşte-mi nesaţul nu mai mult de trei ori.


Sugestie
 
Aş fi vrut atunci, 
Să fiu lovită 
De tine 
De boală 
De orice
Dar nu de însuşi Dumnezeu.
Are palma atât de grea
Şi-mi vor rămâne urmele
Şi-mi voi aduce aminte
Că am greşit
Te-ai întrupat perfect
în palma lui
Şi neîntârziat
Au apărut unghiile,
care acum m-au încleştat.


Amintiri şi zăpadă

E atât de jalnică
Frumuseţea frunzelor de toamnă, 
Că mă sperii să le privesc Şi mi-e teamă,
Că toamna asta va ţine la nesfârşit
Mi-e teamă,
Că va veni o vreme
Când va trebui să le calc în picioare.
De atâta vreme
Mă chinui să iubesc
Aceste hârtii de copac, guralive,
Cu prea multă viaţă
Şi prea moarte
încât,
Cred că acum,
Mă iubesc ele pe mine,
Mă iubesc...
Cum nu m-ar iubi?
Dacă eu nu păşesc,
Dacă le urăsc într-atât
încât, implor cerul să ningă,
Să vină Decembrie
Şi nopţile lui,
Când poate... n-am să mai aud 
Scâncet de frunze 
Sub tălpi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu