Din epoca de piatră - Alice Corbin Henderson
Cu mult timp în urmă, cineva m-a sculptat în chipul unui zeu. Am uitat acum ce zeu trebuia să reprezint. Nu am conștiință acum decât a pietrei, a luminii soarelui și a ploii; Soarele îmi coace pielea de piatră, vântul îmi ridică părul; Lumina soarelui este fierbinte asupra mea, Lumina lunii este rece, Turnarea unui model argintiu de lumină și întuneric Peste planurile corpului meu: Gândurile mele acum sunt gândurile unei pietre, Substanța mea acum este substanța vieții însăși; M-am scufundat adânc în viață, așa cum cineva se scufundă în somn; Viața este deasupra mea, sub mine, în jurul meu, Mișcându-se prin porii mei de piatră— Nu contează cât de mic este spațiul în care împachetezi viața, Acel spațiu este la fel de mare ca universul— Spațiul, volumul și tonul de volum Se mișcă prin mine ca niște acorduri de muzică, Ca gustul fericirii în gât, Pe care ți-e teamă să-l pierzi, deși te poate sufoca — (În orașe acest lucru nu se știe, Pentru spațiu există gol, Iar timpul este chin). . . .