Din epoca de piatră - Alice Corbin Henderson

Cu mult timp în urmă, cineva m-a sculptat în chipul unui zeu.
Am uitat acum ce zeu trebuia să reprezint.
Nu am conștiință acum decât a pietrei, a luminii soarelui și a ploii;
Soarele îmi coace pielea de piatră, vântul îmi ridică părul;
Lumina soarelui este fierbinte asupra mea,
Lumina lunii este rece,
Turnarea unui model argintiu de lumină și întuneric
Peste planurile corpului meu:
Gândurile mele acum sunt gândurile unei pietre,
Substanța mea acum este substanța vieții însăși;
M-am scufundat adânc în viață, așa cum cineva se scufundă în somn;
Viața este deasupra mea, sub mine, în jurul meu,
Mișcându-se prin porii mei de piatră—
Nu contează cât de mic este spațiul în care împachetezi viața,
Acel spațiu este la fel de mare ca universul—
Spațiul, volumul și tonul de volum
Se mișcă prin mine ca niște acorduri de muzică,
Ca gustul fericirii în gât,
Pe care ți-e teamă să-l pierzi, deși te poate sufoca—
(În orașe acest lucru nu se știe,
Pentru spațiu există gol,
Iar timpul este chin). . . . .
De când am devenit o piatră
Nu trebuie să-mi amintesc nimic—
Totul este amintit pentru mine;
Trăiesc și gândesc și visez ca o piatră,
În lumina caldă a soarelui, în ploaia cenușie;
Toate suprafețele mele sunt atinse de moliciune
De degetele ușoare ale vântului,
Scurgerea lentă a ploii:
Corpul meu reține doar puțin imaginea,
A fost menit să reprezinte,
Sunt mai frumoasă și mai puțin rigidă,
Fac parte din spațiu,
Timpul a intrat în mine,
Viața a trecut prin mine—
Ce mai contează numele zeului pe care trebuia să-l reprezint?

 

traducere: Max Tunia