ADN literar

„Asta nu mă împiedică de a avea o nevoie teribilă de – dacă tot trebuie să-i pronunţ numele – religie. Apoi ies afară în noapte şi pictez stelele" (Vincent Van Gogh – Într-o scrisoare către fratele lui) Oraşul nu există, exceptând locul unde un copac cu frunziş negru se strecoară ca o femeie înecată spre cerul fierbinte şi clar. Oraşul este mut. Noaptea fierbe împreună cu unsprezece stele. O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care vreau să dispar. Se mişcă mereu. Toţi aştrii sunt vii. Până şi luna se umflă în fiarele ei portocalii pentru a îşi expulza copiii prin ochi, urmând zeiescul tipar. Bătrânul şarpe ceresc, invizibil. absoarbe stelele. O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care vreau să dispar: în monstruozitatea grăbită a nopţii, înghiţită de marele balaur, să mă desprind de propria viaţă fără nici o credinţă, fără stomac, fără plânsete în zadar. Traducere: Petru Dimofte

Haide Pentru chiloţi voi alege unii din bumbac alb, şortul copilăriei mele, căci era dictonul mamei ca fetele cuminţi să poarte doar bumbac alb. Dacă mama ar fi trăit să vadă, ar fi pus un semn – CURAT –, sus în oficiul poştal pentru negrul, roşul şi albastrul pe care le-am purtat. Totuşi, ar fi perfect în regulă pentru mine să mor ca o fată cuminte mirosind a Clorox şi Duz. Având şaişpe ani între picioare aş muri plină de întrebări.   (din vol. Caietele morţii , 1974. Traducere de Cătălina Matei)     Apă neagră  Femeia care scrie simte prea mult, are transe şi viziuni! Se pare că menstruaţia, copii şi izolarea nu i-au fost de ajuns; se pare că doliul, bârfele şi legumele nu i-au fost niciodată de ajuns. Crede că poate îndruma stelele. O scriitoare este, în primul rând, o spioană. Iubirea mea, eu sunt fata asta.   (din vol. Toţi frumoşii mei , 1962. Traducere de Diana Geacăr)