ADN literar

Morții respiră în mine acum, totul încetinește  în ritmul tritonului care se târăște pe cărămizi,    pisica bătrână îl privește,  tritonul e prea încet chiar și pentru el,    când crăpătura din pământ se deschide și  rădăcinile se ridică doar pentru a mă împiedica.    Focul trăiește în mine dar și frica de foc,  de ciumă dar și frica de ciumă,    de moarte dar și de frica de moarte,  deși numai el mă va reduce la tăcere.    Îmi amintesc de vagoanele de marfă abandonate  care stăteau pe șine nefolosite, cu ușile deschise. Am văzut prin ele până la câmpurile de miriște de dincolo.  Bufnița așezată pe stâlpul gardului până seara târziu,    pârâul și curgerea lui, calul zdrobit în pășune —    îmi era teamă că-l voi pierde. Dacă aș putea  să fac doar asta, zilele lungi s-ar umple, dorindu-mă,    în căutarea a ceva rafinat care să nu-mi scape,  mereu stângace,    neștiind niciodată obiceiurile locului  în care am intrat.   traducere: Max Tunia