ADN literar

Această dragoste atât de violentă atât de firavă atât de tandră atât de disperată această dragoste frumoasă ca ziua şi urâtă ca vremea când vremea e urâtă această dragoste atât de adevărată atât de frumoasă atât de fericită scăldată-n bucurie şi-atât de derizorie tremurând de spaimă ca un copil în beznă şi totuşi sigură de ea ca omul calm în miez de noapte această dragoste ce sperie pe atâţia şi-i face să vorbească şi-i face să blesteme această dragoste păzită pentru că noi o păzim această dragoste hăituită, rănită, călcată -n picioare, isprăvită, negată, uitată această dragoste-ntreagă atât de vie încă şi însorită este dragostea ta este dragostea mea a celui care-a fost acest lucru pururea altul şi mereu neschimbat la fel de-adevărată ca o plantă şi ca o pasăre vibrând caldă şi vie ca vara noi amândoi putem să mergem şi să ne întoarcem putem să uităm pe urmă s-adormim să ne trezim, să suferim, să-mbătrânim să adormim din nou sau să visăm la

Apa aceasta e   Apa aceasta, Nu e îndeajuns de adâncă Să mă înec. Apa aceasta, Nu e îndeajuns de rece Ca să nu o suport. Apa aceasta Nu e îndeajuns de sărată Să nu poată trăi peştii în ea. Apa aceasta, Nu e îndeajuns de mică Să nu pot înota Dar... Apa aceasta, Nu e îndeajuns de apă Ca să curgă. * * * Pentru că iarba e verde Iar cerul albastru, Aerul cuprins între iarbă şi cer Este plumburiu Aşa îl văd eu, Pentru că unul din noi este alb Iar celălalt negru Şi totul în jurul nostru este gri, Până şi razele soarelui Incandescente şi atât de strălucitoare Până mai ieri, Sunt nuanţele acum De un gri, care orbeşte Cu stridenţa lui Privirile bolnave de invidie Ca şi cum, eu şi el Am fi vindecaţi De concubinajul nostru Uitându-l pe Dumnezeu. Prizonier   Prezenţa ta, E celula în care disper Iar vorbele tale, Zăbrelele ferăstruicii Prin care mă vede soarele. Cătuşele mi-au însângerat mâinile,

Dar dacă realitatea se creează în momentul cunoaşterii, nu s-ar putea constitui şi în clipa unei imaginări despre ce nici nu ştim — şi despre care aşezăm doar ce ne închipuim — (şi e asta, de asemenea, un fel de a ghici ceea ce se petrece în marele cerc de umbră din jurul a ce ştim şi ne închipuim noi) ? Să luăm, de pildă, ceea ce scrie el — acum, în această cealaltă parte a vremurilor, care nici nu mai au vreo legătură cu ceea ce a fost. Vorbe, semne pe nişte hîrtii — şi el, nemişcat — şi toate, în jur, mișcîndu-se — şi totul rotindu-se, astfel — în afară de oameni, şi locuri, şi vorbe — şi vorbe, toate, deopotrivă, rotindu-se. Şi el, dincoace aşezînd, cuvinte, fără nici un fel de culoare, chiar dinadins, cît mai încete — scriind — Şi scrie aşa : Acum, cînd din lipsa unui fel de a se aşeza lumina, de jur împrejur („un seul être vous manque...”) ajung atîta de jos — şi în singurătatea asta, ne- bănuită, deşi de atîtea ori închipuită (şi mincinos ?) (doar ca să nu uit că ea mi-a spus, ş

noctarium în ultimul compartiment al metroului, îmi imaginez cum viteza încinge pereţii peisajul dilatat ca un airbag peste care se lasă corpul moale, inima atletică, inutilă o vedere cu podul brooklyn înainte de culcare vreau pe cineva care să mă entuziasmeze, să mă facă să îmi ţin calmul, numai pentru asta şi l-aş iubi distanţa se măreşte între mine şi cei asupra cărora m-am înşelat, (viteza prevăzătoare cu care maşinile intră şi ies dintr-un oraş, benzi paralele şi nici un incident) nevoia de a şti că în întuneric ar trebui să pornească un motor şi niciodată o inimă panoul de siguranţă se aprinde de unul singur peste linia de producţie prezenţa umană are nervii secţionaţi, mâinile tocite până la umeri, e învingătorul cu capul tăiat căruia mediul nu-i solicită nimic ridicolă această cerinţă a imaginaţiei. lichidul stă îngheţat în etuve neoanele scaldă în ape limpezi geamurile încăperilor transparente tai legăturile teneş

Uneori, în zile cu lumină perfectă şi exactă, Când lucrurile conţin întreaga realitate pe care o pot conţine, Mă întreb singur pe îndelete De ce până şi eu ajung să le atribui Lucrurilor frumuseţe. Oare se poate întâmpla ca o floare să fie frumoasă? Oare un fruct poate fi el de pildă frumos? Nici vorbă: au doar culoare şi formă Şi existenţă, nimic mai mult. Frumuseţea e numele unui lucru ce nu există Iar eu o confer lucrurilor în schimbul plăcerii pe care mi-o dau ele. Nu înseamnă nimic. Dar atunci de ce spun eu despre lucruri: sunt frumoase? Da, până şi-n mine care trăiesc numai ca să trăiesc, Iată cum, pe nesimţite, mi-o iau înainte minciunile oamenilor În prezenţa lucrurilor, În prezenţa lucrurilor care pur şi simplu există. Cât e de greu să rămâi tu însuţi şi să vezi doar vizibilul!

 Trebuie să-ţi spun cât de mult te iubesc mereu mă gândesc la asta în dimineţile mohorâte cu gustul morţii acoperindu-mi gura ceaiul nu e niciodată destul de fierbinte atunci şi ţigara e fără gust capotul cafeniu îmi dă fiori am nevoie de tine şi mă uit pe fereastră la zăpada tăcută de-afară Noaptea pe cheiuri autobuzele strălucesc ca norii iar eu sunt singur şi mă gândesc la flaute mi-e dor de tine mereu când mă plimb pe plajă nisipul e umezit de lacrimi care par ale mele deşi eu nu plâng niciodată şi te port în inimă cu o foarte concretă plăcere de care-ai fi mândru parcarea este aglomerată şi eu aştept zăngănindu-mi cheile maşina e pustie ca o bicicletă ce faci acum unde ai mâncat la prânz şi era oare o grămadă de anşoa mi-e greu să mă gândesc la tine fără să fiu şi eu în propoziţie mă întristezi când eşti singur Azi-noapte stelele erau nenumărate şi astăzi zăpada e cartea lor de vizită nu voi fi binevoitor nu e nimic care să mă amuze muzica e doar o integramă ştii cum e când

Despre ce-aş fi putut vorbi în zilele acestei veri cu tine? O manta putrezită pe care poeţii o îmbracă de atîtea sute de ani, — aşa îmi par uneori cuvintele la sfîrşit de mileniu. Îmi privesc mama aplecată ameţitor deasupra lucrului de mînă care ne asigură existenţa şi ştiu cît de nemulţumită este de mine. Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică, să nu mai vînez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot în bucătăria noastră strîmtă, printre florile-mi de tei; să nu mai întîrzii prin cartier fericită că am găsit expresie şi epic în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară rulantă; expresie şi epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice, pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată cu păr lung a aruncat pe la asfinţit un inel de argint şi-a început o viaţă aproape la fel de lungă cînd plouă. Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil, să devin o elegantă şi o „ea”, să uit, să părăsesc felul ăsta de a-mi despica firul vieţii în patru. Numai c