Mantaua unui poem de dragoste - Mariana Marin

Despre ce-aş fi putut vorbi
în zilele acestei veri cu tine?

O manta putrezită pe care poeţii o îmbracă
de atîtea sute de ani,
— aşa îmi par uneori cuvintele la sfîrşit de mileniu.
Îmi privesc mama aplecată ameţitor deasupra lucrului
de mînă
care ne asigură existenţa şi ştiu cît de nemulţumită
este de mine.
Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică,
să nu mai vînez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot
în bucătăria noastră strîmtă, printre florile-mi de tei;
să nu mai întîrzii prin cartier fericită
că am găsit expresie şi epic
în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară
rulantă;
expresie şi epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice,
pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată
cu păr lung
a aruncat pe la asfinţit un inel de argint
şi-a început o viaţă aproape la fel de lungă cînd plouă.
Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil,
să devin o elegantă şi o „ea”,
să uit,
să părăsesc felul ăsta de a-mi despica firul vieţii
în patru.

Numai că această manta putrezită îmi este atît de largă
încît mă împiedic zilnic de dragă în ea.
Aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete,
aici sînt eu pămînt bun, iarbă verde, ameţitoare, înaltă,
pentru a stelelor fiară întunecată
din lumea cealaltă.

Despre ce-aş fi putut vorbi
în zilele acestei veri cu tine?

(Aripa secretă)