ADN literar

Despre ce-aş fi putut vorbi în zilele acestei veri cu tine? O manta putrezită pe care poeţii o îmbracă de atîtea sute de ani, — aşa îmi par uneori cuvintele la sfîrşit de mileniu. Îmi privesc mama aplecată ameţitor deasupra lucrului de mînă care ne asigură existenţa şi ştiu cît de nemulţumită este de mine. Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică, să nu mai vînez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot în bucătăria noastră strîmtă, printre florile-mi de tei; să nu mai întîrzii prin cartier fericită că am găsit expresie şi epic în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară rulantă; expresie şi epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice, pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată cu păr lung a aruncat pe la asfinţit un inel de argint şi-a început o viaţă aproape la fel de lungă cînd plouă. Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil, să devin o elegantă şi o „ea”, să uit, să părăsesc felul ăsta de a-mi despica firul vieţii în patru. Numai c...

Ramură de măslin Pentru că eram prea aproape de moarte începuseră să mă iubească de la o vreme mai toţi. Doar eu senină şi liniştită dorind să mă bucur de ceea ce nu voi mai cunoaşte. Ramură de măslin                                                   — sau cam aşa ceva. Definiţie Dincolo de ipocrizia cu care unii au înconjurat cuvîntul pace, l-au umilit prin toate dezacordurile, i-au rîs în faţă, l-au mituit pe ascuns, l-au îndepărtat de adevărata lui semnificaţie, e plînsul meu care nu se vede. (din volumul Aripa secretă)

Ceva s-a schimbat. Nu mă mai chinuieşti în somn. Ceva s-a schimbat şi în utopiile mele. Altădată visam cărţi aidoma unor imperii şi scriam fără nicio jenă în limbile vii pentru urechile moarte : „Un război de o sută de ani”, „La întretăierea drumurilor comerciale”, „Sub nivelul mării”, „Atelierele morţii”, „Psalmi”, „Elegii”... Mă excita aprinderea propriului rug în ele şi băgarea mortului în casă încă din timpul vieţii sale. Acum am renunţat, iubitule. Cioplesc poeme. Oarecum neglijent, mai la suprafaţă, cu multe resturi pe care tot eu le înghit. Ceva nu mai e necesar, se tot duce pe apa sîmbetei şi duminica nu se-ntoarce înapoi. Doar uneori firul ierbii pe care urc atît de încet, încît încep să visez din nou imperii, poeme de dragoste, grădini de trandafir, castele de apă, scaieţi verzi pe pereţi. Nu, n-am devenit încă liberă. Dar nici mult nu mai e.

Nu-i mai cer acestei lumi decît liniştea. O fărîmă de cer. Ceva care să ne facă mai buni, să ne redea curajul din toate romanele adolescenţilor miopi şi anul acesta cireşele. Nu-i mai cer acestei lumi decît dreptul de-a fi eu însămi şi de a şti că şi aproapele poate fi la fel. (din volumul Aripa secretă)

Destin Se iubeau, dar nu pentru că se vedeau rar - aşa cum s-a consemnat mai târziu. Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică şi aceeaşi cruzime. Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi şi îşi înscenau unul altuia viitorul /praf şi pulbere, praf.../ Elegie Mă grăbesc înspre moarte fără un înţeles anume, fără rochie de mireasă fără zestrea de aur. Fără mine. Mă grăbesc senină şi amară de-a latul patriei. Parcă ar fi fost mâine. La etajul 5 Poezia, cînd sub țeastă îți bubuie singurătatea putrezită a fiecărei dimineți . La etajul 5 al unui bloc dintr-un celebru cartier proletar poezia îți reface instinctul migrator al pasărilor mici, cenușii . Cîtă iubire „Cînd toate ne pleacă ? Toate ne lasă ?” ( și era o vreme a cireșelor și a iederei ) Ce fel de moarte în obrăznicia ta iepurească te-a însoțit în anii din urma, o, biata spaimă a țărânei ! Poezia, cînd sub țeastă miraculos te înfrupți din tine însăți . Și este o vreme a ...