poeme de Mariana Marin

Destin

Se iubeau,
dar nu pentru că se vedeau rar
- aşa cum s-a consemnat mai târziu.
Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică
şi aceeaşi cruzime.
Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi
şi îşi înscenau unul altuia viitorul
/praf şi pulbere,
praf.../

Elegie

Mă grăbesc înspre moarte
fără un înţeles anume,
fără rochie de mireasă
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
şi amară
de-a latul patriei.
Parcă ar fi fost mâine.

La etajul 5

Poezia,
cînd sub țeastă îți bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineți.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îți reface instinctul migrator
al pasărilor mici, cenușii.
Cîtă iubire
„Cînd toate ne pleacă?
Toate ne lasă?”
(și era o vreme a cireșelor și a iederei)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoțit în anii din urma,
o, biata spaimă a țărânei!
Poezia,
cînd sub țeastă miraculos
te înfrupți din tine însăți.
Și este o vreme a înghețului și a rîtului,
a biciului care-ți plesnește obrazul
și a porcilor mici, cenușii.

Poem de dragoste

Mă privesc uneori în oglindă
Pentru ca să mai fie cineva în această casă
ce o urăsc de atîta vreme
încît nu mai pot trăi fără ea.
Conștiința de sine este în cele din urma
o stare extrem de comfortabilă-un somn greu.
Ea nu poate semăna decît amintirilor
despre lichidul meu amniotic
pe care le numeam mai demult într-o arta poetica

sau morții,
ce a spart oglinda
pe care de atîta vreme scriu acest poem
Încît el nu mai poate trăi fără mine...

Elegie - La sfârşit rămâne doar spaima

La sfârşit rămâne doar spaima

şi acel sentiment de pustiitoare siguranţă,

- a limitelor,

dintre un măr putred şi unul sănătos.

Dacă întind mâna,

aş putea avea certitudinea existenţei mele

între fotoliul nichelat şi fereastră.

Dacă îmi biciui conştiinţa,

ar putea să iasă şi un lucru bun,

- un pumn de cenuşă aromată şi scânteietoare,

care va pleca din nou în lume...

Dar nimeni nu apropie fotoliul nichelat de fereastră.

Ştiu: pământul nu primeşte decât carnea crudă,

care nu va mai pleca niciodată în lume, la fel...

Limba scrisă sub pleoape

 

Vremea poemului înalt, ameţitor, 

a trecut.

Gândul negru şi sârma ghimpată 

vor ţine minte doar aceste elegii

şi o feroce singurătate, 

ameţitoare, înaltă...